Nimeni, nimeni n-a mijlocit înainte de a mă naşte eu pe lângă
Ziditorul meu ca să mă cheme din nefiinţă la fiinţă prin atotputernica
Lui poruncă: singurul meu mijlocitor pe lângă Dumnezeu a fost bunătatea
Lui cea împreună veşnică cu Dânsul. M-am născut nestiind că fiinţez: am
început a fiinţa ca unul care nu fiinţează. Vai! M-am născut căzut, am
început a trăi fiind deja mort: întru fărădelegi m-am zămislit şi întru
moartea păcatului m-a născut maica mea (Ps. L, 6). Viaţa si moar-
tea dimpreună au fost începutul fiinţării mele. Nu ştiam, nu pricepeam
deloc că trăiesc, că trăind sunt mort, că fiinţând sunt pierit.
Ce taină este aceasta: naşterea omului întru păcat ? Cum a murit fără să
fi trăit ? Cum a căzut fără să fi umblat ? Cum a păcătuit fără să fi
făcut nimic
? Cum sunt copiii în coapsele strămoşului, despărţiţi de el prin mii de
ani, părtaşi ai păcatului său ? Cu evlavie caută mintea la judecăţile
lui Dumnezeu; nu le pricepe; nu cutează a cerceta - dar le vede, se
minunează de ele şi dă slavă lui Dumnezeu Cel Neurmat şi Nepătruns.
Naşterea mea întru păcat a fost o nenorocire mai rea chiar şi decât
nefiinţa! Cum să nu fie o nenorocire a te naşte pentru necazurile
degrabă trecătoarei vieţi pământeşti spre a fiinţa, după aceea, pentru
veşnicie în bezna şi în chinurile iadului! Nu este cine să mijlocească
pentru mine; singur nu am putere să mă smulg din prăpastia pierzării. Mă
scoate de acolo dreapta Dumnezeului meu. După ce m-a născut prin
părinţii mei spre fiinţare, El mă naşte prin Sine întru mântuire: mă
spală de întinăciunea păcatului, mă înnoieşte prin Duhul în apele
botezului, primeşte făgăduinţele mele de credinţă din gura naşului meu,
numeşte asupra mea numele Său, mă pecetluieşte cu pecetea sa, mă face
părtaş al Dumnezeirii Sale, moştenitor al împărăţiei Sale. Se săvârşesc
asupra mea minuni, se revarsă asupra mea negrăite faceri de bine în
vreme ce eu nu simt nimic, nu înţeleg nimic - nu înţeleg nici măcar că
fiinţez. Ai căutat spre mine, Doamne al meu,^pe când eram încă un prunc
neînstare să vorbească! înfăşurat în scutece, fără înţelegere, fără
putinţa făptuirii, ce Ţi-am adus eu Ţie ? Cum ai primit făgăduinţele
mele ? Cum, după ce le-ai primit, ai revărsat asupră-mi darurile Tale ?
Căutând la nepătrunsa Ta bunătate, cad în nedumerire ! Nici acum nu pot
să fac mai mult decât făceam când eram prunc puţin de zile: tăcând cu
limba şi cu mintea, îţi aduc plâns copilăresc şi lacrimi fără nici un
gând.
Dar cu ce am răsplătit pentru atâtea faceri de bine revărsate asupra mea
pe când eu încă nu le pricepeam ? Am continuat să nu le pricep, să nu
le ştiu. Mi-am aţintit privirile spre lume; mângâierile, slujirile
vremelnice în mijlocul ei îmi păreau moştenirea şi rostul omului.
Moartea nici nu fiinţa pentru mine! Viaţa pământească îmi părea veşnică:
astfel, gândul la moarte era străin minţii mele. Veşnicia !... în
nevăzuta ei zare nu priveam ! Cunoşteam dogmele şi învăţătura Sfintei
Biserici de Răsărit, credeam în ele, dar cunoştinţa şi credinţa mea erau
moarte, în ce a stat căderea omului, în ce stă mântuirea lui, care sunt
semnele, care sunt dovezile lor ? Nu aveam despre aceste lucruri nici o
cunoaştere vie, din cercare. Socoteam drept porunci dumnezeieşti doar
cele zece porunci ale Legământului celui Vechi, iar poruncile
Mântuitorului meu, atotsfintele Lui cuvinte, le luam drept o simplă
morală, a cărei urmare aduce folos şi e de lăudat, dar nu este o datorie
ce trebuie împlinită neapărat. Astfel, darul cel negrăit al harului, ce
mi s-a dat la botez, a fost îngropat precum talantul evanghelic în
pânza neştiinţei, îngropat, ascuns adânc în pământ - în grija de a căuta
cunoştinţele trecătoare ale lumii celei trecătoare; acoperit cu praful
gândurilor de propăşire şi desfătări vremelnice, de slujire a
deşertăciunii şi a luminii întunericite a veacului acestuia deşert.,,
Sfantul Ignatie Briancianinov