vineri, 5 septembrie 2014

Nu ştiam, nu pricepeam deloc că trăiesc, ca traind sunt... .mort, de fapt...


  •     Nimeni, nimeni n-a mijlocit înainte de a mă naşte eu pe lângă Ziditorul meu ca să mă cheme din nefiinţă la fiinţă prin atotputernica Lui poruncă: singurul meu mijlocitor pe lângă Dumnezeu a fost bunătatea Lui cea împreună veşnică cu Dânsul. M-am născut nestiind că fiinţez: am început a fiinţa ca unul care nu fiinţează. Vai! M-am născut căzut, am început a trăi fiind deja mort: întru fărădelegi m-am zămislit şi întru moartea păcatului m-a născut maica mea (Ps. L, 6). Viaţa si moar-
    tea dimpreună au fost începutul fiinţării mele. Nu ştiam, nu pricepeam deloc că trăiesc, că trăind sunt mort, că fiinţând sunt pierit.
    Ce taină este aceasta: naşterea omului întru păcat ? Cum a murit fără să fi trăit ? Cum a căzut fără să fi umblat ? Cum a păcătuit fără să fi făcut nimic
    ? Cum sunt copiii în coapsele strămoşului, despărţiţi de el prin mii de ani, părtaşi ai păcatului său ? Cu evlavie caută mintea la judecăţile lui Dumnezeu; nu le pricepe; nu cutează a cerceta - dar le vede, se minunează de ele şi dă slavă lui Dumnezeu Cel Neurmat şi Nepătruns. Naşterea mea întru păcat a fost o nenorocire mai rea chiar şi decât nefiinţa! Cum să nu fie o nenorocire a te naşte pentru necazurile degrabă trecătoarei vieţi pământeşti spre a fiinţa, după aceea, pentru veşnicie în bezna şi în chinurile iadului! Nu este cine să mijlocească pentru mine; singur nu am putere să mă smulg din prăpastia pierzării. Mă scoate de acolo dreapta Dumnezeului meu. După ce m-a născut prin părinţii mei spre fiinţare, El mă naşte prin Sine întru mântuire: mă spală de întinăciunea păcatului, mă înnoieşte prin Duhul în apele botezului, primeşte făgăduinţele mele de credinţă din gura naşului meu, numeşte asupra mea numele Său, mă pecetluieşte cu pecetea sa, mă face părtaş al Dumnezeirii Sale, moştenitor al împărăţiei Sale. Se săvârşesc asupra mea minuni, se revarsă asupra mea negrăite faceri de bine în vreme ce eu nu simt nimic, nu înţeleg nimic - nu înţeleg nici măcar că fiinţez. Ai căutat spre mine, Doamne al meu,^pe când eram încă un prunc neînstare să vorbească! înfăşurat în scutece, fără înţelegere, fără putinţa făptuirii, ce Ţi-am adus eu Ţie ? Cum ai primit făgăduinţele mele ? Cum, după ce le-ai primit, ai revărsat asupră-mi darurile Tale ? Căutând la nepătrunsa Ta bunătate, cad în nedumerire ! Nici acum nu pot să fac mai mult decât făceam când eram prunc puţin de zile: tăcând cu limba şi cu mintea, îţi aduc plâns copilăresc şi lacrimi fără nici un gând.
    Dar cu ce am răsplătit pentru atâtea faceri de bine revărsate asupra mea pe când eu încă nu le pricepeam ? Am continuat să nu le pricep, să nu le ştiu. Mi-am aţintit privirile spre lume; mângâierile, slujirile vremelnice în mijlocul ei îmi păreau moştenirea şi rostul omului. Moartea nici nu fiinţa pentru mine! Viaţa pământească îmi părea veşnică: astfel, gândul la moarte era străin minţii mele. Veşnicia !... în nevăzuta ei zare nu priveam ! Cunoşteam dogmele şi învăţătura Sfintei Biserici de Răsărit, credeam în ele, dar cunoştinţa şi credinţa mea erau moarte, în ce a stat căderea omului, în ce stă mântuirea lui, care sunt semnele, care sunt dovezile lor ? Nu aveam despre aceste lucruri nici o cunoaştere vie, din cercare. Socoteam drept porunci dumnezeieşti doar cele zece porunci ale Legământului celui Vechi, iar poruncile Mântuitorului meu, atotsfintele Lui cuvinte, le luam drept o simplă morală, a cărei urmare aduce folos şi e de lăudat, dar nu este o datorie ce trebuie împlinită neapărat. Astfel, darul cel negrăit al harului, ce mi s-a dat la botez, a fost îngropat precum talantul evanghelic în pânza neştiinţei, îngropat, ascuns adânc în pământ - în grija de a căuta cunoştinţele trecătoare ale lumii celei trecătoare; acoperit cu praful gândurilor de propăşire şi desfătări vremelnice, de slujire a deşertăciunii şi a luminii întunericite a veacului acestuia deşert.,,


    Sfantul Ignatie Briancianinov