înaintea ochilor mei se află marea - măreaţa mare. Aici,
în părţile de miazănoapte, ea e de obicei posomorâtă şi înviforată,
dar uneori este şi minunată. Mare largă ! Mare adâncă ! Atragi la tine
şi privirile, şi gândurile, îndelung privesc la mare, dus pe gânduri.
Nu este felurime în această privelişte; dar privirea şi gândurile nu
se pot rupe de ea: parcă ar pluti pe marea cea întinsă, parcă s-ar
cufunda în ea. Ce insuflare în şanurile mării! Ce plinătate se simte
în suflet atunci când ochii se îndulcesc şi se satură de
contemplarea mării! Să ne uităm, prieteni, să ne uităm la mare din
adăpostul nostru mănăstiresc, aşezat lângă mare de mâna Proniei
lui Dumnezeu.
Dincolo de mare - o altă mare: cetatea de scaun a Nordului
puternic. Măreaţă este vederea ei peste mare, de pe malul mării,
unde se află mănăstirea Preacuvio-sului Serghie94. Marea aceasta este o
parte a vestitei Baltice. Ea se întinde largă, cristalină, argintie,
între ţărmurile line, şi e închisă de Kronstadt, înapoia căruia
nemărginirea mării se topeşte în nemărginirea cerului.
Cânta oarecând Sfântul David marea cea mare şi largă. Acolo sunt jigării cărora
nu este număr, grăieşte el, vietăţi mici si mari, peştii
mării, care umblă cărările mării; acolo corăbiile umblă, şarpele acesta
pe care l-ai zidit ca să fie batjocorit95 (Ps. CUI, 26-28; Ps.
VIII, 8). Cuvintele lui David au o însemnătate tainică.
Această însemnătate ne-o tâl-cuiescc Sfinţii Părinţi.
„Mare" este numită lumea; nenumăratele „jigănii" şi „peşti" de care
este plină această mare sunt oamenii de toate vârstele, din toate
popoarele, din toate cinurile, care slujesc păcatului; prin
„corăbii" se înţelege îndeobşte Sfânta Biserică, iar aparte
creştinii, care biruiesc lumea. „Balaur" care trăieşte în mare este
numit îngerul căzut, ce a fost aruncat din cer pe pământ96. Sfânta
Biserică este purtată pe apele mării vieţii de-a lungul întregii sale
pribegii pământeşti, prin veacuri, prin miile de ani. Ţinând de lume
prin situaţia ei materială, nu ţine de ea prin duhul său, aşa cum i-a
spus Domnul prin Apostoli: Din lume nu sunteţi, ci Eu v- am ales pe
voi din lume (In. XV, 19): „după trup, prin trebuinţele trupeşti,
sunteţi ai lumii; după duh nu sunteţi ai lumii, fiindcă sunteţi ai
lui Dumne- zeu, pe Care L-au urât" (In.XV, 15, 24). Sfânta Biserică
este purtată pe valurile mării vieţii rămânând mai presus de
valuri prin dumnezeiasca ei învăţătură, având în şanurile sale
adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, adevărata cunoştinţă despre om,
despre bine şi rău, despre lumea materială şi vremelnică,
despre lumea duhovnicească şi veşnică. Toţi creştinii adevăraţi
din întreaga lume aparţin singurei Biserici adevărate şi, ţinând
învăţătura ei în toată plinătatea şi curăţia, alcătuiesc acea
adunare de corăbii care străbate marea vieţii fără a se cufunda în
adâncurile ei întunecate. Pribegeşte pe apele mării vieţii, năzuieşte
spre veşnicie orice adevărat creştin. Pe marea materială nu poate fi
locuinţă statornică; pe ea trăieşte doar pribegia; nici pe marea vieţii
nu e nimic statornic, nu e nimic care să rămână pentru totdeauna al
omului, să-1 însoţească în mormânt. Numai faptele lui bune şi
păcatele fcii merg cu el în veşnicie. Gol intră omul în viaţa
pământească şi iese din ea părăsindu-şi şi trupul. Nu văd aceasta
robii lumii, robii păcatului: o vede adevăratul creştin. El poate fi
asemănat unei corăbii mari prea-pline cu felurite comori
duhovniceşti, pe care le înmulţeşte fără încetare în calea sa.
Lumea nu poate încăpea aceste bogăţii, atâta sunt de mari; şi sunt
aşa de preţioase, că toate bogăţiile lumii sunt ca nimic pe lângă
ele. Lumea pizmuieşte aceste bogăţii, suflă ură spre cel care le-a
dobândit. Corabia, în ciuda trăiniciei şi a mărimii
sale, este pândită de vânturi potrivnice, de furtuni, de stânci
ascunse sub apă, de bancuri de nisip; orice creştin, cu toate că este
îmbrăcat în Hristos, trebuie să îşi săvârşească pribegia pământească
împresurat de numeroase primejdii. Toţi cei ce vor să se mântuiască,
până la unul, vor fi prigoniţi (2
Tim. III, 12). Corabia năzuieşte către liman; în cale se opreşte
doar pentru foarte scurtă vreme, când este neapărată nevoie. Şi noi
suntem datori să năzuim din toate puterile spre cer, spre veşnicie. Să
nu ne împătimim cu inimile de nici un lucru vremelnic! Să nu se
lipească sufletul nostru de nici un lucru pământesc, să nu se
lipească prin lucrarea amăgirii de sine care trăieşte în noi, prin
lucrarea amăgirii de sine care ne împresoară ! Prin căderea noastră
ple-catu-s-au în ţărână sufletele noastre, a căpătat aplecare
spre tot ce este stricăcios, lipitu-s-a de pământ pântecele nostru,
fiinţa noastră duhovnicească, în loc să tindă către cer şi către
veşnicie. Să purtăm slujirile noastre pământeşti, îndatoririle noastre
pământeşti ca şi cum ar fi puse asupra noastră de către Dumnezeu,
plinin-du-le ca înaintea Lui, cu mărturie bună a conştiinţei, cu
râvnă, pregătindu-ne să dăm socoteală pentru plinirea lor lui
Dumnezeu. Să nu fure, să nu spurce aceste slujiri insuflările şi
scopurile păcătoase ! Să săvârşim faptele pământeşti cu
scopul de a plăcea lui Dumnezeu, şi faptele pământeşti vor
deveni fapte cereşti. Cea mai însemnată şi esenţială slujire a noastră
să fie slujirea lui Dumnezeu, năzuinţa de a deveni ai Lui.
Slujirea lui Dumnezeu stă în necontenita aducere aminte de Dumnezeu
şi de poruncile Lui, în plinirea acestor porunci prin întreaga
noastră purtare, atât văzută cât şi nevăzută. Corabia e condusă de
cârmaci; gândul acestuia e fără contenire la limanul unde trebuie să
ajungă încărcătura corăbiei; el se îngrijeşte neîncetat să nu se abată
de la calea sa pe mare, unde cale e pretutindeni şi nicăieri. Ba se uită
la cer, la luminătorii acestuia, ba la hartă si la compas:
după semnele pe care le vede într-o parte şi în celalaltă cârmuieşte
corabia. Pe om îl cârmuieşte
mintea lui. Nici pe marea vieţii nu sunt cărări; pe ea este
cărare pretutindeni pentru creştinul adevărat. Nimeni nu ştie ce
împrejurări îl aşteaptă în viitor, ce împrejurări îl aşteaptă peste o
zi, peste un ceas. în cea mai mare parte ne aşteaptă lucruri
neprevăzute si neaşteptate. In statornicia vântului prielnic nu te
poţi încrede, el suflă uneori vreme îndelungată, însă cel mai adesea
se preschimbă fără veste în vânt potrivnic, în-tr-o furtună
îngrozitoare. Pentru creştin e pretutindeni cale: creştinul crede că tot
ce se săvârşeşte cu el se săvârşeşte din voia lui Dumnezeu.
Pentru creştin şi vântul potrivnic e prielnic, supunerea în faţa
voii lui Dumnezeu îl împacă cu cele mai grele, cele mai amare
împrejurări. Mintea noastră este datoare să îşi tindă necontenit
privirile către cerul duhovnicesc - Evanghelia, din care străluceşte
ca un soare învăţătura lui Hris-tos; ea e datoare să ia seama
necontenit la inimă, la conştiinţă, la lucrarea lăuntrică şi la cea
dinafară. Fie ca acest cârmaci să tindă neabătut spre veşnicia
fericită, amintindu-şi că uitarea veşniciei fericite duce la veşnica
nenorocire. Fie ca mintea să înfrâneze inima aşa încât aceasta să nu
fie atrasă de împătimire la cele deşarte şi stricăcioase, de la
răcirea faţă de cele nestrică-cioase şi adevărate de dragul celor
stricăcioase şi deşarte. Fie ca ea să ia aminte adeseori la
conştiinţă ca la acul compasului, ca să nu capete o îndreptare
nepotrivită cu cea pe care o arată conştiinţa. Fie ca ea să
călăuzească întreaga lucrare a omului în chip bineplăcut lui
Dumnezeu, aşa încât limanul de dincolo de nori al veşniciei să îşi
deschidă porţile şi corabia să intre în şanurile lui, împovărată de
comori duhovniceşti.
Să nu ne înfricoşăm de furtuna mării vieţii. Valurile ei urcă
până la ceruri, se pogoară până în adâncuri, însă credinţa vie nu-i
lasă pe creştin să se înece în valurile sălbatice. Credinţa îl trezeşte
pe Mântuitorul Cfcre doarme la cârmă, Care de fapt Se preface
adormit, cu un înţeles tainic, înaintea ucenicilor Lui care străbat
marea vieţii, atunci când ei înşişi cad în lenevie; credin-
ţa strigă către Mântuitorul cu rugăciune de foc din inima
smerită, din inima îndurerată pentru păcătoşenia şi neputinţa
omenească, cere ajutor, izbăvire si le primeşte. Domnul şi
Stăpânul tuturor ceartă vânturile şi marea, face să se aştearnă
peste mare şi în văzduh linişte mare (Mt. VIII,
26). Ispitită de vifor, se simte, întărită: cu noi puteri, cu nouă bărbăţie, ea se pregăteşte de nevoinţe noi.
Să nu avem încredere în liniştea mării vieţii: această
linişte este amăgitoare; marea e schimbătoare. Să nu ne
îngăduim a ne deda nepăsării: corabia poate să nimerească fără veste
peste un banc de nisip sau peste o stâncă de sub apă nebăgată de seamă,
acoperită de unde puţin adânci, poate să se lovească şi să capete o
vătămare cumplită. Uneori vine un norişor ce pare neînsemnat: deodată
începe să arunce din sine vifor, tunete, fulgere, şi păruta linişte a
mării începe să fiarbă de o
furtună primejdioasă. Viaţa noastră este preaplină de necazuri,
întorsături ale sorţii, ispite. Mintea noastră, chiar, ne întinde
curse: această călăuză nu rareori se abate de la cale, trăgând după
sine în rătăcire întreaga noastră viaţă. Ne întinde curse inima
noastră, plecân-du-se să împlinească propriile sale imbolduri,
depărtân-du-se de plinirea voii lui Dumnezeu. Ne întinde curse
păcatul, atât păcatul sădit în noi prin cădere, cât şi păcatul ce
lucrează asupra noastră din smintelile ce ne împresoară
de pretutindeni. Ne întinde curse lumea, care slujeşte
deşertăciunii şi stricăciunii, care se străduieşte să îi plece pe
toţi spre această slujire, întrebuinţând atât linguşirile, cât şi
prigoana. Ne întind curse vrăjmaşii
-duhurile căzute; ne întind curse oamenii stăpâniţi de ele,
înrobiţi lor. Adeseori, chiar prietenii ne întind curse, cu voie sau
fără voie. Domnul ne- a poruncit să priveghem neîncetat asupra
noastră, călindu-ne în fapta bună, în-grădindu-ne de păcat prin
Cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin credinţă, prin smerenie.
Cine sunt vietăţile mari, care pasc pe necuprinsa întindere a mării vieţii ? Nici pentru mine însumi, nici
pentru alţii nu aş dori vreo asemănare cu aceşti uriaşi ai
mării, ce au o singură bucurie: adâncurile întunecate, acoperite de apă,
unde nu pătrund razele soarelui; acolo trăiesc ei, acolo petrec,
ieşind câteodată de acolo după pradă pentru a-şi tine viaţa lor prin
omorârea a numeroase jertfe. Privirile lor umede, sălbatice, nu suferă
nici urmă de lumină. Prin aceste
„vietăţi mari" Scriptura înţelege pe oamenii mari prin capacităţi,
bogăţie, putere, însă, vai!, legaţi cu întreg sufletul de stricăciune.
Inima şi gândurile lor sunt îndreptate numai şi numai spre
căutarea slavei şi desfătării pământeşti. Ei s-au scufundat, s-au
înecat în marea vieţii, alergând numai după cele vremelnice, de o
clipă, numai după păreri: ei umblă, spune Scriptura, cărările
mării (Ps. VIII, 8). Ciudate sunt aceste cărări! Urmele lor pier în
urma celor ce le străbat, şi pentru aceştia nu este înainte nici urmă
de cărare. Această sporire pământească nu ştie ce caută; aflând lucrul
pe care 1-a dorit, parcă nu 1-ar mai avea; doreşte iarăşi,
caută iarăşi. Apăsătoare, nesuferită e pentru fiii lumii lumina
învăţăturii lui Hristos. Ei fug de această lumină în prăpăstii
întunecoase şi adânci: împrăştierea, distracţia cea de multe
feluri, bucuriile trupeşti. Acolo, în întunericul duhovnicesc, îşi
petrec ei viaţa pământească, fără un ţel duhovnicesc, veşnic. Pe
asemenea oameni Scriptura nu-i învredniceşte numelui de oameni:
omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele
cele fără de minte, asemănatu-s-a lor (Ps. XLVIII, 12). Om este cel ce
s-a cunoscut pe sine, a zis Preacuviosul Pimen cel Mare; om
este cel care a cunoscut însemnătatea sa, starea sa, rostul său.
Vietăţi mici sunt numiţi oamenii ce nu sunt dăruiţi cu însuşiri
deosebite, nu au parte de bogăţie şi de putere, dar în această stare
a lor slujesc deşertăciunii şi păcatului. Ei nu au mijloace
pentru a săvârşi faceri de rele întinse şi răsunătoare - dar
călăuziţi, mânaţi, %rbiţi fiind de voia lor vătămată prin răutate, iau
parte la ne» legiuirile săvârşite de vietăţile mari - săvârşesc ei
înşişi nelegiuiri, după măsura puterilor şi mijloacelor pe care i-
»,, ţ;; »-5tărocr în marea vieţii fără conştiinţă, fără ţel.
„Şarpe" - împăratul tuturor celor din ape (Iov XLI, 24), şarpele
acesta, pe care l-ai zidit ca să fie batjocorit (Ps. CUI, 28) - este
numit îngerul căzut, din pricina îmbelşugării răutăţii şi
vicleniei care trăiesc în el. Acesta lucrează cât poate de tainic,
ca lucrarea lui, fiind puţin băgată de seamă, să fie cu atât mai
necruţătoare, mai ucigaşă. Robii lui nu simt lanţurile cu care sunt
ferecaţi din toate părţile, şi slăvesc robia cea pierzătoare cu
Sfântul Ignatie Briancianinov
numele de „libertate" şi „fericirea cea mai înaltă", îşi bat joc
de acest şarpe adevăraţii creştini, care văd meşteşugirile lui prin
curăţia minţii şi le calcă prin puterea harului dumnezeiesc ce
adumbreşte sufletele lor. Să fim asemenea corăbiilor care plutesc pe
mare cu bună rânduială ! Partea cea mai însemnată a lor este şi ea
în apă, dar ele nu sunt cufundate în apă pe de-a-ntregul, precum sunt
cufundaţi peştii şi celelalte vieţuitoare din mare. Nu este cu
putinţă, nu este cu putinţă ca cel care străbate marea vieţii să nu
fie udat de apele ei: însă nu trebuie să ne scufundăm în ele.
în mare se află jigănii cărora nu este număr. Ce putem spune
despre ele ? Numirea lor spune totul. Nefericită soarta celor pe
care cuvântul lui Dumnezeu i-a lipsit de numele de oameni şi i-a
coborât la numele de necuvântătoare: cu cât sunt mai nefericiţi
cei pe care El, Atot-sfântul Cuvânt, Judecătorul lumii, i-a
pecetluit cu numele de „jivine" ? Nu apele adânci sunt locuinţa şi
plăcerea lor statornică, ci mâlul puturos şi murdar, în care sunt
aduse de apa înfuriată $i în care se înglodează toate
necurăţiile, în care sunt aduse şi în care putrezesc hoiturile
oamenilor ce au pierit în întâmplările cumplite de pe mare, de hangerul
piraţilor mării vieţii.
Fraţii mei! Prietenii mei! Stau împreună cu voi pe ţărmul mării,
privesc la marea brăzdată de dungi în felurite culori. Dincolo de mare -
o altă mare, ce are cupole de aur strălucitor şi orologii... între
timp, în biserică se înalţă cântarea cea măreaţă şi plină de
înţelesuri: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor,
la limanul tău cel lin alergând strig către Tine: Scoate din
stricăciune viaţa mea, Multmilostive"
Sfantul Ignatie Briancianinov