De ce tipa oamenii cand sunt suparati ?

Intr-o zi, un staret puse urmatoarea intrebare ucenicilor sai:
- De ce tipa oamenii cand sunt suparati ?
- Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
Parintele intreba din nou, zicand:
- Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine?
- Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude! - incerca un alt discipol.
Parintele intreba din nou:
- Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa ?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe parinte. Atunci el ii lamuri, zicand:
- Stiti de ce tipam unul la altul, atunci cand suntem suparati ? Adevarul este ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.
Apoi continua:
- Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inţeleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
Apoi, mai zise:
- Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.

                     La o petrecere, Alina, o fată de vârsta majoratului, a fost convinsă de prietenele ei să se drogheze. Ei nici prin cap nu îi trecuse până atunci să ia droguri. Era foarte mirată că ele fac aşa ceva, dar, pentru a nu fi mai prejos decât celelalte, a luat o primă doză. Încetul cu încetul a devenit dependentă de prafuri. Bani avea destui, de la tatăl ei care lucra la guvern. Numai că patima aceasta îi tortura sufletul. De fiecare dată, după ce îşi revenea din starea de extaz, mergea la biserica de lângă casă şi se ruga cu lacrimi în ochi:
             - Doamne, fie-Ţi milă de mine, nu mă lăsa să fiu distrusă de droguri. Ajută-mă să mă ridic. Şi dacă vreau, şi dacă nu vreau, vindecă-mă de boala mea, nu mă lăsa.

                  Dar până a doua zi Alina uita totul, şi iar se droga. Îi era ruşine să se spovedească, pentru că la acelaşi părinte se spovedise şi după ce îşi pierduse fecioria. Părintele o sfătuise cu multă dragoste să nu mai cadă în cursele diavolilor, ci să se lupte pentru a rezista ispitei. Şi de atunci nu mai căzuse în păcatul desfrânării. Dar dependenţa de droguri o tiraniza mult mai tare decât o apăsa ispita de a se culca cu băieţii care îi plăceau. Într-o zi, crezând că e singură în biserică, pentru că pe femeia de la pangar o văzuse ieşind în faţa bisericii, Alina a început să plângă şi să se roage cu voce tare: - Te rog, Doamne, nu mă lăsa. Vezi că drogurile mă distrug din ce în ce mai tare. Ajută-mă să scap de ele, Doamne, ajută-mă. Fie-Ţi milă de mine, Doamne. Părintele era în altar şi citea pomelnice. Când a auzit-o, a deschis uşa altarului şi, cu o voce blândă, a întrebat-o:
          - Alina, ai venit să te spovedeşti? Mirată că părintele îi mai ţinea minte numele şi mirată de faptul că, deşi îi auzise păcatul, părintele nu îi vorbise cu asprime, fata a văzut în aceasta mâna lui Dumnezeu. A hotărât să se spovedească. A fost cea mai zguduitoare spovedanie pe care o ascultase părintele. Deşi spovedise şi criminali, nimeni altcineva nu suferea atât de mult din cauza lanţurilor cu care îl legaseră patimile. Noaptea, când s-a apucat să facă Paraclisul Maicii Domnului, fata a văzut în cameră un înger care i se arăta când se droga. Îngerul s-a transformat într-un diavol înfricoşător:
          - Nu e drept, Doamne, nu e drept ca această ticăloasă să ceară ajutorul Maicii Tale. Nu e drept să fie miluită, după ce atâta vreme mi-a slujit mie. Dacă o vei ierta pe ea, unde este dreptatea Ta? Atunci nu ai decât să îi ierţi pe toţi criminalii şi pe toţi desfrânaţii. Oare ce vei face, îi vei primi la Tine pe toţi ticăloşii? Tu nu eşti Drept Judecător şi dreptatea Îţi este străină.

     Văzându-l pe diavol, care era înfricoşător, Alina şi-a scos crucea de la gât şi o ţinea cu putere în mâini. Şi s-a auzit un glas zicând:
   - Oare ţie îţi voi da socoteală? Sau oare tu l-ai făcut pe om, ca să Îmi spui cum să îl judec? Sau oare tu ai fost răstignit pe cruce? Pentru păcătoşi M-am răstignit, nu pentru drepţi. O, de s-ar pocăi toţi păcătoşii cum se pocăieşte această fată... O, de ar plânge toţi cu lacrimile ei, atunci nimeni nu ar mai ajunge la tine, în chinurile iadului. Diavolul sta şi asculta, tremurând.
   - Şi de ce zici că sunt nedrept? Nedrept eram dacă, aşa cum am îngăduit să fie ispitită de tine, nu i-aş fi întins o mână de ajutor, ca să se ridice din cădere. Şi pocăinţa ei am primit-o, şi lacrimile ei M-au făcut să fiu îndurător cu ea. Pentru aceasta, nu o voi mai lăsa să se lupte cu tine, ci o voi chema la odihna veşnică. Ca ea să se bucure şi tu să fii făcut de ruşine.
        Şi, în acel moment, fata şi-a dat duhul.

Un muncitor a căzut în patima băuturii. Soţia lui l-a răbdat cât l-a răbdat, până ce a ajuns la limită. S-a dus la duhovnicul ei şi i-a zis: - Mi-au ajuns trei ani de suferinţă, voi pleca la părinţii mei... - Nu te duce, că dacă îl laşi singur o să cadă şi mai tare. Eşti singurul lui sprijin. După alţi trei ani, după multe lacrimi şi multe rugăciuni, soţul ei a început lupta cu patima băuturii. După alţi doi ani, s-a lăsat pentru totdeauna de băutură.

Un om avea o soţie care, după ce pierduse o sarcină, devenise foarte nervoasă. Ţipa tot timpul, îl certa din nimic. Când simţea că îl biruie mânia, bărbatul se ducea să se spovedească. Se spovedea cel puţin o dată pe lună. Părintele îl tot încuraja, spunându-i: - Rabd-o, fiule, că prin răbdarea ta ţi se vor ierta multe păcate. Când bărbatul ţipa şi el la soţia sa, se spovedea cu durere de inimă: - M-am lăsat biruit de mânie, părinte, pentru că sunt iubitor de sine. Nu îmi place să fiu nedreptăţit. - Nu aşa, fiule, că îţi pierzi şi tu mântuirea şi îi dai şi ei un exemplu rău. Rabd-o şi roagă-te pentru ea cât poţi. Când a venit vremea ca bărbatul să se pensioneze, înainte de a apuca să îşi depună cererea de pensionare a făcut infarct şi a murit. Soţia era disperată, pentru că el era singurul ei sprijin. La patruzeci de zile după moartea acestuia, femeia l-a visat strălucind de lumină în Împărăţia Cerurilor. Atunci şi-a dat seama cât de mult îl nedreptăţise. A luat hotărârea să ducă o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. A mai trăit mulţi ani, pocăindu-se pentru răutăţile şi păcatele ei, şi apoi a trecut la Domnul.

Un preot de ţară a construit în satul său o biserică mare, pentru că cea veche era foarte mică şi nu încăpeau în ea decât puţini credincioşi. Între timp, părintele intrase la doctorat şi îşi împărţea timpul între slujbe, studiu şi supravegherea lucrărilor de construcţie. Când biserica din sat a fost gata, episcopul i-a propus să se ocupe de zidirea unei biserici în oraş, foarte aproape de catedrală. Fiind un bun gospodar, preotul a primit această propunere. Datorită priceperii sale şi hărniciei lucrătorilor, în mai puţin de un an a doua biserică a fost ridicată. Aşa cum era de aşteptat, preotul a fost mutat de episcop la oraş, ca preot paroh al noii biserici despre a cărei frumuseţe se dusese vestea. Fiind aşezată în centrul oraşului, noua biserică era plină de credincioşi. Mulţi erau atraşi de predicile părintelui, care avea o cultură vastă. Dar, de când îşi luase doctoratul, în inima acestuia se înfiripase mândria. Când veneau la el credincioşi din vechea sa parohie, nu le dădea atenţie. I se părea că este prea deştept pentru a sta de vorbă cu ei şi că nu avea de ce să îşi risipească vremea cu discuţii banale. La un moment dat, la biserică a venit Însuşi Hristos în chipul unui ţăran. - Ce vrei, omule? Vrei nişte bani? l-a întrebat părintele, grăbit, băgând mâna în buzunar. - Nu, părinte, nu vreau bani. Vreau să stau de vorbă cu dumneavoastră. - Sunt ocupat, nu am timp astăzi, răspunse părintele. - Vă rog mult, părinte, am venit de departe. - Stai şi aşteaptă. Poate că până la urmă o să îmi găsesc cinci minute şi pentru tine. Hristos a rămas să aştepte. Timpul trecea, dar părintele se ocupa numai de alţii. A venit primarul, a stat cu el. A venit un colonel, a stat cu el. A venit un doctor, a stat şi cu acesta. La ţăran nici nu se uita. Până la urmă a venit un taxi şi o femeie fardată strident l-a luat pe părinte să-i facă sfeştanie. Părintele a plecat, prefăcându-se că nu îl vede pe Cel care arăta ca un ţăran. Rămas în biserică numai cu paracliserul, Hristos i-a spus: - Să îi zici preotului că pentru râvna lui de a ridica biserici, o să îi dau multă slavă pe lumea aceasta. O să aibă tot ce îşi doreşte. Pentru cunoaşterea pe care a dobândit-o în studiile lui înalte va fi lăudat şi de credincioşi şi de necredincioşi. Dar pentru că nu a vrut să stea de vorbă cu Mine aici, nu va ajunge în Împărăţia Mea. Şi, zicând acestea, s-a făcut nevăzut.

Colegele de serviciu de la fabrică, simţindu-se jignite de faptul că Mariana nu se uita la telenovele şi nu puteau comenta cu ea ce se întâmpla pe micul ecran, s-au hotărât să sară toate în capul ei. - Auzi, deşteapto, crezi că dacă soţul tău a primit moştenirea aia tu trebuie să fii cu nasul pe sus, nu eşti ca noi? - Ba da, dar mi se pare o pierdere de timp să stai în faţa televizorului fără să vezi nimic care să îţi fie de folos. - Dar ce, faci pe credincioasa? Ce, noi nu mergem la biserică? Şefa de secţie, mai înfiptă, îi spuse: - Eşti mai proastă decât noi. Mariana răspunse cu voce calmă:
- Da, sunt.
Şefa continuă: - Eşti o leneşă. Deşi Mariana era o femeie harnică, nu o contrazise:
- Da, sunt. - Eşti o înfumurată, că nu vrei să fii ca noi.
- Da, sunt. - Eşti o habotnică.
- Da, sunt. Programul de lucru se terminase. Una câte una, femeile se duceau la vestiar. O altă colegă, ca să facă pe deşteapta, îi spuse: - Mariana, eşti o eretică. Mariana tăcu, nu răspunse nimic vreme de câteva clipe. Apoi, cu o voce hotărâtă, răspunse:
- Nu, eretică nu sunt. Doamne fereşte. Şi, spunând acestea, plecă şi ea să se schimbe. În vestiar, o colegă care nu luase parte la mica ceartă o întrebă:
- Spune-mi şi mie, de ce le-ai lăsat să te jignească în toate felurile, dar eretică nu ai suportat să îţi spună?
- Pentru că celelalte jigniri mă ajutau să mă smeresc, să mă lupt cu mândria care zace în mine. Dar, dacă aş fi acceptat să îmi spună eretică, ar fi însemnat că mă lepăd de Dumnezeul pe care Îl mărturiseşte Biserica. Ar fi fost o lepădare de Hristos. Auzind explicaţia, colega s-a mirat de răbdarea Marianei. Şi a rugat-o să o ia şi pe ia duminica la biserică.

O femeie care era profesoară a venit nervoasă de la şcoală. Se certase cu directoarea, care îi ceruse să pună note mari unui elev foarte slab la învăţătură. Femeia nu a acceptat aşa ceva. Când a intrat în casă, a început să se răstească la soţul ei. Acesta tăcea şi nu o contrazicea. La un moment dat, femeia a început să îl certe că nu cumpărase fructe pentru copii. Bărbatul simţi că i se urcă sângele în cap. De dimineaţă, femeia îi spusese că va cumpăra ea fructe, dar, din cauza supărării, uitase. Bărbatul vru să ţipe la ea, dar îşi aduse aminte că duhovnicul îl sfătuise să spună „Doamne miluieşte” ori de câte ori era ispitit de mânie. Spuse o dată rugăciunea, dar nu se simţi mai liniştit. Mai repetă de câteva ori rugăciunea şi până la urmă se linişti. Când i-a trecut supărarea, soţia şi-a adus aminte cum au stat lucrurile. A venit la el şi l-a luat în braţe: - Iartă-mă, am spus, că iau eu fructe. Iartă-mă. - Te iert, cum să nu te iert, spuse soţul, mângâindu-i părul. Noaptea soţia a visat încă o dată discuţia cu soţul ei. A văzut că, atunci când ea ţipa la el, un drac venea din ce în ce mai aproape de el. Îl văzu pe soţ cum a început să se roage şi diavolul a plecat imediat. Când s-a sculat, i-a zis: - Nu am ştiut că te-ai rugat aseară când ţipam la tine. O să încerc să mă rog şi eu când o să mai fiu ispitită de mânie…

,,Am întrebat ştiinţele: „Ce daţi voi ca avere omului?

• 
  

  Omul e veşnic, şi avuţia lui se cuvine să fie veşnică. Arătaţi-mi această avuţie veşnică, această bogăţie de nădejde, pe care să o pot lua cu mine dincolo de hotarele mormântului! ,,,,La ce slujeşte studierea matematicii ? Obiectul ei este materia. Ea descoperă un anumit fel de legi ale materiei, învaţă numărarea şi măsurarea ei, folosirea Acestor măsuri şi numărători pentru nevoile vieţii pământeşti. Ea arată, ca pe o idee, existenţa unei mărimi infinite dincolo de hotarele materiei cunoaşterea şi definirea exactă a acestei idei este în mod logic cu neputinţă pentru orice fiinţă raţională, dar limitată. Matematica arată numere şi măsuri ce nu pot fi supuse cer- cetării omului unele din pricina mărimii lor uriaşe, iar altele din pricina extremei lor micimi; ea arată existenţa unor cunoştinţe către care omul are o năzuinţă înnăscută, dar către care ştiinţa nu are mijloace să îl înalte. Matematica face doar aluzie la existenţa unor lucruri aflate în afara cuprinderii simţurilor noastre. Fizica şi chimia revelează un alt aspect al legilor materiei. Până la apariţia ştiinţei, omul nici nu ştia de existenţa acestor legi. Legile descoperite au arătat existenţa altor nenu-
  mărate legi care sunt încă tainice. Unele din ele nu sunt încă explicate, în ciuda strădaniei omului de a le explica, altele nici nu pot fi explicate, din pricina mărginirii puterilor şi capacităţilor omului. Se pare, ne spunea elocventul şi inteligentul profesor Soloviov, rostind lecţia de introducere în chimie, că studiem această ştiinţă tocmai pentru a afla că nu ştim nimic şi nici nu putem şti: ea dezvăluie ochilor minţii noastre un domeniu atât de necuprins al cunoaşterii! Ea dovedeşte şi convinge cu o claritate palpabilă că materia, cu toate că ea, ca materie, trebuie să aibă graniţele sale, nu poate fi înţeleasă şi definită de oameni, atât din pricina vastităţii sale, cât şi din multe alte pricini. Chimia urmează treptele din ce în ce mai subtile ale materiei, o aduce la o subtilitate de-abia perceptibilă pentru simţurile omeneşti, în această stare subtilă a materiei încă vede complexitate şi capacitatea descompunerii în părţi alcătuitoare, şi mai subtile, chiar dacă descompunerea în sine nu mai este posibilă. Omul nu vede capăt subtilităţii materiei, cum nu vede capăt nici mărimii numerelor şi măsurilor. El înţelege că nesfârşitul trebuie să fie şi imaterial; dimpotrivă, tot ce este finit este material prin necesitate. Aceasta, însă, e o idee neclară; clară este existenţa ei. Apoi, fizica şi chimia lucrează doar cu materia, sporesc cunoştinţele privitoare la întrebuinţarea ei pentru nevoile vremelnice, pământeşti ale omului şi societăţii omeneşti. Mai puţin pozitivă decât ştiinţele sus-pomenite este filosofia, cu care mai ales se trufeşte omul căzut. Ştiinţele naturale se sprijină neîncetat pe experienţa materială, prin ea dovedesc adevărul teoriilor acceptate de ele, care fără această dovadă n-au loc în ştiinţă. Filosofiei îi lipseşte un mijloc hotărâtor de a convinge neîncetat prin experienţă. Mulţimea feluritelor sisteme ce nu conglăsuiesc între ele, care se contrazic unul pe altul, dau deja în vileag „iubirea de în- ţelepciune" omenească în aceea că nu are o cunoaştere pozitivă a Adevărului. Cât de mult spaţiu este în filo-sofie pentru bunul plac, pentru închipuire, pentru năs-
  cociri, pentru delirul bombastic, nesuferit de ştiinţa exactă, precisă ! Cu toate acestea, filosofia este îndeobşte foarte mulţumită de sine. Odată cu lumina ei înşelătoare intră în suflet cu prisosinţă părerea de sine, semeaţă cugetare, trufia, slava deşartă, dispreţul faţă de aproapele. Lumea oarbă o acoperă, recunoscân-du-şi-o apropiată, cu laude şi cu cinstiri. Mulţumin- du-se cu acele cunoştinţe pe care le aduce filosofia, nu doar că nu primeşte idei corecte despre Dumnezeu, despre sine însăşi, despre lumea duhovnicească, ci, dimpotrivă, se molipseşte de idei pervertite, ce strică mintea, ce o fac neînstare, din pricina molipsirii şi vătămării ei de către minciună, de părtăşia cu Adevărul (2 Tim. III, 8). N-a cunoscut lumea prin înţelepciune pe Dumnezeu /(l Cor. I, 21) - spune Apostolul. Cugetarea trupească moartă este; cugetarea trupească este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu - că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Rom. VIII, 6-7), fiindcă acest lucru nu-i stă în fire. Fraţilor, luaţi seama ca nimeni să nu vă fure pe voi cu filosofia si cu înţelepciunea deşartă, după predania oamenilor, după stihiile lumii, iar nu după Hristos, întru Care vistieriile înţelepciunii si ale cunoştinţei sunt ascunse (Col. II, 8, 3). Filosofia, fiind vlăstar al căderii omeneşti, linguşeşte această cădere, o maschează, o ocroteşte şi o hrăneşte. Ea se înfricoşează de învăţătura Adevărului ca de osândire a ei la moarte (l Cor. III, 18). Starea în care este adus de filosofie este o stare de amăgire de sine, de pieire sufletească, ceea ce se vede foarte desluşit din cuvintele pe care le-am adus mai înainte ale Apostolului, ce porunceşte tuturor care vor să dobândească adevărata cunoaştere de la Dumnezeu să lepede cunoaşterea adusă de „iubirea de înţelepciune" a firii omeneşti căzute. Adevărata filosofie (iubire de înţelepciune) încape doar în învăţătura lui Hristos. Hristos este înţelepciunea lui Dumnezeu (l Cor.
  1,24,30) Cel ce caută înţelepciune în afara lui Hristos, acela se leapădă de Hristos, leapădă înţelepciunea, îşi află si îşi însuşeşte raţiunea cea cu nume mincinos, avuţia
  duhurilor căzute. Despre geografie, geodezie, lingvistică, literatură, despre celelalte ştiinţe, despre toate artele nici nu merită să mai amintim: toate acestea sunt pentru pământ; nevoia omului de ele încetează odată cu încetarea vieţii pământeşti - în cea mai mare parte, cu mult mai repede. Dacă întreaga vreme a vieţii pământeşti o voi întrebuinţa spre dobândirea unor cunoştinţe ce încetează odată cu viaţa pământească, ce voi lua cu mine dincolo de hotarele materiei grosiere ?... Ştiinţe ! Daţi-mi, dacă puteţi să-mi daţi, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva necuprins şi sigur, vrednic a se numi avuţie a omului!" ştiinţele au tăcut.
  Pentru un răspuns mulţumitor, un răspuns cu adevărat necesar, vital, mă întorc spre credinţă. Dar unde te ascunzi tu, credinţă adevărată si sfântă ? N-am putut să te recunosc în fanatism, care nu e pecetluit cu blândeţea evanghelică; el sufla înfierbântare si semeţie ! N-am putut să te recunosc în învăţătura bunului plac, ce se desparte de Biserică, ce îşi alcătuieşte sistemul său nou, care în chip deşert şi lăudăros proclamă aflarea unei noi, adevărate credinţe creştine - şi asta la optsprezece veacuri de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Ah! în ce nedumerire grea plutea sufletul meu ! Cât de cumplit se chinuia ! Ce valuri ale îndoielii se ridicau asupră-i, valuri născute din neîncrederea în sine, din neîncrederea faţă de tot ce făcea zarvă, striga în jurul meu - din neştiinţa, necunoaşterea adevărului.
  Si-am început să-L rog ades, cu lacrimi, pe Dumnezeu să nu mă lase jertfă rătăcirii, să îmi arate calea dreaptă pe care aş fi putut să mă îndreptez spre El cu nevăzutul umblet al minţii şi al inimii. Fără de veste mi s-a înfăţişat un gând... inima năzui spre el ca spre îmbrăţişarea unui prieten. Acest gând îmi insufla să studiez credinţa în izvoarele sale: în scrierile Sfinţilor Părinţi. „Sfinţenia lor", îmi grăia el, „stă chezăşie că sunt vrednici de crezare: pe ei să ţi-i alegi drept călăuzitori". M-am supus. Am aflat un mijloc pentru a face rost de lucrările sfinţilor bineplăcuţi ai lui Dumnezeu; cu sete am prins a-i citi, a-i cerceta în adâncime. După ce 1-am citit pe unul din scoarţă în scoarţă, mă apuc de altul; citesc, recitesc, studiez. Ce m-a izbit mai înainte de toate în scrierile Părinţilor Bisericii Ortodoxe ? Con- glăsuirea lor - conglăsuire minunată, măreaţă. Optsprezece veacuri mărturisesc într-un glas în gurile lor o singură învăţătură, învăţătura dumnezeiasca!,,
  Sfantul Ignatie Briancianinov
• 
  

Vrei sa fii fericit?

Trăiește acum,prezentul.Nu te uita nici in trecut,ca sa te intristezi,ca sa te doara,nici in viitor ca sa iti faci iluzii!Traieste fiecare clipa ca si cum ar fi ultima.

IDOLUL NOROC

Am vazut pe unele pomelnice pe care le aduceti, ca pomeniti pe dracul Noroc, zicand : " pentru norocul fetei, pentru norocul baiatului, pentru norocul familiei ". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic ? Voi stiti cine a fost noroc ? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Voi vedeti ca pana la venirea lui Iisus Hristos, China care se inchina la idoli, India si Japonia si Insula Java si atatea state care se inchina inca la diavoli, lui Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui Zoroastru si la toti dracii ? Voi stiti ca pana la venirea Domnului, oamenii salbatici si nebuni pentru fiecare pacat aveau un zeu ?

Marte, zeul razboiului. Cand aduceau statuia lui, indata trebuia sa faca razboi sa omoare cat mai multi oameni, ca asa-i placea.

Venera, zeita discordiei. Cand ii aducea statuia, trebuia ca toti sa se sfadeasca si sa se bata, ca asa-i placea zeitei discordiei.

Nemfis, zeita frumusetii. De-acolo ne-au ramas cerceii si podoabele femeiesti. Cand o aducea, ii punea cercei de aur, ii punea in nas verigi de aur, ii punea margele de aur, si toti trebuiau sa fie pudrati, cu zorzoane si cu inele si cu cercei si sa joace in fata ei. Ca asa-i placea zeitei Nemfis.

Apoi Afrodita, zeita desfraului. Ii aducea statuia ei si o trageau intr-o padure deasa si acolo barbatii cu femeile faceau cele mai mari urgii inaintea ei, ca asa ii placea ei, desfraul si urgiile. Era Neptun, zeul apelor, Uranus, zeul pamantului.

Era si Moloh, zeul fericirii, la romani, la sumerieni si la cartaginezi. Cum era acest zeu Moloh sau noroc, cum ii zicem astazi ? Ii purta statuia intr-o caruta cu doua roti, facuta din arama sau din argint. In spatele zeului Noroc avea un cuptor de arama si in fata lui o tigaie de arama; si-i dadea foc lui Noroc pe la spate, pana se inrosea si tigaia si el. Popii lui purtau in maini niste securi mari, ascutite.

Ce jertfa primea Noroc ? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau in satul tau, de unde esti tu. Trageau caruta lui Noroc cu tigaia rosie, infierbantata si strigau, batand din palme : " Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc ! Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc !..." Auzi nebunele de femei, ziceau una alteia : " Cumatra iti dai copilul ? " " Il dau, ca sa am noroc ! "

Lua muierea copilul de la tata, il dadea in mana slujitorului idolesc, il taia bucati si il punea in tigaia lui Noroc sa se friga. Pana la 40-50 de copii punea odata in tigaia aceea. Mirosea in urma lui numai a friptura de copii proaspeti.

Asa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor in fundul iadului ! Acolo stau in vecii vecilor ca au dat jertfa lui Noroc.

Voi nu vedeti ce zice Isaia ? " Vai de cei ce fac masa dracilor si aduc jertfa lui Noroc ". Si voi, crestinilor, scrieti noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare ratacire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ?

Numai ce auzi pe betivi la crasma zicand : ,, Hai noroc, cumatre !" Uneori vezi crestini pe drum ca se saluta : " Hai noroc, vecine !". Daca l-ai intreba cine-i Noroc, nu stie, dar stie sa-l pomeneasca.

Mai chemi pe dracul Noroc, dupa atatea mii de ani ? Te inchini la satana ? Zi : " Buna ziua, cumatre ! Buna ziua, vecine ! Buna seara, matusa !" Cand zici, buna ziua, arati ca Dumnezeu e bun.

Va rog sa nu-l mai puneti pe pomelnicele voastre si nici sa nu-l mai pomeniti pe idolul " Noroc "!









Parintele Cleopa