vineri, 5 septembrie 2014

Eu nu cred sa existe suflete-pereche.





Sufletele pereche, zice-se, sunt suflete care s-au iubit foarte mult intr-o viata anterioara si care se tot regasesc,pe parcursul mai multor vieti. Or, noi stim bine ca reincarnarea nu exista in crestinism.
In crestinism exista casatorie, cruce, jertfa...
__________________
"De la aproapele vine si viata, si moartea. Caci, daca aducem folos duhovnicesc aproapelui, pe Dumnezeu dobandim si daca gresim aproapelui, lui Hristos gresim." (Sf. Antonie cel Mare)

"Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera.Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună." (Sfantul Apostol Pavel, II Corinteni) Ideile astea cu sufletele-pereche, ca si mitul androginul, sunt comune multor culturi; observ ca la noi, in secolul XXI, ele vin pe filiera New-Age, din budism (sufletele-pereche sunt cele care au fost impreuna in vieti anterioare si se regasesc intr-o noua reincarnare pentru a isi indeplini nu stiu ce misiune...). E adevarat ca apare si la Platon, in Banchetul, relatat de comicul Aristofan, insa ideea nu e nicidecum originala si nu face nicidecum centrul de interes al operei. Pentru cine nu stie, in Banchetul, mai multi oameni celebri ai vremii se aduna la un ospat si propun sa il celebreze pe zeul Eros;fiecare oaspete se ridica si ii aduce lauda, spunand cate o poveste; la sfarsit, avem si relatarea lui Socrate, asa cum a auzit-o de la preoteasa Diotima - aceasta e celebra iubire platonica, a carei finalitate este contemplarea esentei absolute, pentru asta pledeaza Platon si, in niciun caz, pentru mitul androginului, care e istorisit intr-o maniera foarte amuzanta de comicul Aristofan, care e luat in ras de toti de la masa:
„Iata, am sa-i tai în doua pe fiecare si-au sa se faca pe data mai neputinciosi; ba, ne-or fi si mai productivi, din cauza numarului mai mare, si vor umbla drept, pe doua picioare. Dar daca si asa se vor arata necuviinciosi, nevoind sa se potoleasca, iarasi am sa-i tai în doua — zise dânsul —, ca sa umble pe un singur picior, sarind ca schiopii.
Spunând asta, Zeus taie în doua pe androgini, cum taiem noi scorusele spre a le pune la uscat, sau cum unii despica ouale cu firul de par. Pe care, cum îl facea în doua, poruncea lui Apolo sa-i întoarca figura si-o jumatate a gâtului spre partea unde era taietura, pentru ca omul vazând-o sa devina mai modest. Cât priveste celelalte parti, zeul porunci sa se vindece. si Apolo îi întoarse atunci figura; si, cum strângi la gura o punga, asa aduna el toate pielitele peste ceea ce numim acum pântec. N-a lasat decât o deschizatura pe care o strânse în mijlocul burtii, într-un punct ce se numeste buric. Netezi si celelalte cute, destul de multe, întocmi pieptul, folosindu-se de-o unealta asemenea celeia pe care o întrebuinteaza cizmarii spre-a întinrfc^iflrn îrolllfoiiT'îH pe calapod. Nu lasa decât prea putine creturi în preajma pântecului, lânga buric, pentru a pastra doar amintirea vechii pedepse".Singurătatea este o suferinţă prin care trec adesea cei şi cele care, totuşi, simt în inima lor chemare spre viaţa căsătorită.

Mare dar este credinţa şi multe face Părintele nostru pentru cei care, cu credinţă, speranţă şi iubire faţă de El cad în genunchi şi spun: "Tată, Te rog !" Ceea ce mă îngrijorează un pic la dv este că aşteptaţi să vi se citească anumite rugăciuni. Nu trebuie ca altcineva să se roage în locul dv (deşi, pe lângă rugăciunile noastre, cele ale altora cu aceeaşi intenţie ajută). Trebuie ca dv înşivă să vă rugaţi. Nu căutaţi formule fixe, rugăciunea nu e chestie de magie. Nu ştiţi să vă rugaţi ? Sunteţi în bună companie, nici apostolii nu ştiau. Atunci, i-au cerut lui Isus să îi înveţe să se roage. El i-a învăţat rugăciunea "Tatăl nostru" şi de atunci o ştim şi noi. Prin urmare, trebuie să ne rugăm aşa cum ne-am ruga lui tata, fiindcă Dumnezeu este chiar părintele nostru. Am folosi, oare, formule fixe ? Nu, ci am vorbi cu el. Iarăşi şi iarăşi, până când se înduplecă.
Acuma, amintiţi-vă de când eraţi copil. Aşa-i că rugăminţile dv faţă de tata aveau mai mult succes când era mulţumit de dv ? Nu trebuia să-i spuneţi de o mie de ori să vă dea o bicicletă, că şi apărea. Dimpotrivă, când făceaţi boroboaţe multe şi nu ascultaţi de el, era mai puţin prietenos. Ei bine, tot aşa e şi Dumnezeu. El aude orice rugăciune, dar nu le ascultă cu aceeaşi prietenie pe toate. Pentru a fi în prietenia lui Dumnezeu, trebuie ca, mai întâi, să-i cerem iertare pentru boroboaţele noastre şi mai apoi să ascultăm de el. Asta înseamnă: spovadă şi viaţă de credinţă.Cultura noastră tinde să considere o ’căsnicie de succes’ doar acea relaţie în care soţul şi soţia sunt suflete pereche în haine biologice diferite. “Iubirea adevărată” este acea persoană care se potriveşte perfect cu tine, care te completează, te împlineşte şi te desăvârşeşte – cu alte cuvinte este cealaltă jumătate a ta – şi aşa mai departe.

Înţelegerea creştină a căsătoriei are însă o perspectivă foarte diferită de cea enunţată mai sus. În capitolul al cincelea din Scrisoarea către Efeseni, Sf.Ap. Pavel foloseşte o analogie maritală pentru a vorbi despre misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Rolul soţiei este atribuit naturii umane a lui Hristos, natură care continuă să se manifeste în Biserică (cf. Efeseni 5:22-23) iar rolul soţului, pe de altă parte, este atribuit naturii divină a lui Hristos – Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care Hristos este cap Bisericii (cf. Efeseni 5:25-26). Unirea celor două sexe într-o singură relaţie face trimitere la Persoana lui Iisus Hristos, în care cele două naturi sunt strâns unite. Şi această unire, spune Sf. Pavel, este un mare mister, o “mare taină” (Efeseni 5:32) tocmai pentru că cele două naturi – divină şi umană – sunt incompatibile şi ireconciliabile!

Exemplul de mai sus reprezintă mult mai mult decât o construcţie teologică. El are implicaţii profunde şi reale pentru cei care sunt căsătoriţi şi urmează învăţătura creştină. Pentru că, după Sf. Pavel, căsnicia există în mod natural şi necesar în cadrul diferenţelor ireconciliabile! Afrimând că soţul şi soţia sunt o analogie pentru divin şi uman, Sf. Pavel arată de fapt că, în căsătorie, departe de a fi suflete gemene sau fiinţe complementare, cele două sexe sunt total diferite.

Această diferenţă fundamentală este mai mult decât o caracteristică nefericită a vieţii în lumea căzută în păcat. Este însăşi condiţia iubirii şi providenţei divine faţă de noi. Definiţia iubirii, conform Evangheliei, este faptul că Dumnezeu S-a dat pe Sine pentru ceva care este atât de “diferit” în comparaţie cu El – adică pentru umanitate. Iar din moment ce suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, această definiţie a iubirii se aplică şi la noi: a iubi înseamnă a dărui şi a te dărui cuiva care este complet diferit faţă de tine.

Inevitabil, cuplurile care trăiesc mitul secular al “sufletelor pereche” sau al “iubirii adevărate” descoperă în cele din urmă că sunt două persoane diferite. Când se întâmplă acest lucru, urmarea poate să fie divorţul – deoarece nu pot sau nu vor să reconcilieze diferenţele. Dar pentru soţii care trăiesc după perceptele Evangheliei, “diferenţele ireconciliabile” pot constitui nu sfârşitul, ci chiar începutul unei vieţi noi, în care acestă Taină pătrunde treptat în căsnicia lor.

Când mă străduiesc să fiu alături de soţul (sau soţia mea) în pofida lipsei oricărei forme de alinare, mângâiere sufletească sau împlinire emoţională, atunci acest act devine nimic mai puţin decât punerea în practică a iubirii lui Hristos, “Cel care dintru’nceput fiind în chipul lui Dumnezeu … S’a golit pe Sine luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S’a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte – şi încă moarte de cruce!” (Filipeni 2:6-8).

Când caut în celălalt binele şi viaţa – chiar dacă nu există în el nimic pentru mine, nici împlinire, nici răspuns la nevoile mele, nici un climat emoţional favorabil – atunci dragostea pe care eu o ofer este cu adevărat golită de egoism şi, ca atare, cu adevărat divină. Şi cu cât sunt mai mari diferenţele dintre mine şi partenerul meu de viaţă, cu atât mai luminos străluceşte Hristos atunci când continuăm să ne iubim reciproc şi în aceste condiţii.

Există totuşi situaţii în care diferenţele ireconciliabile pot fi cu adevărat invocate ca motiv de divorţ? Posibil. Dar cred că relaţiile cu adevărat incompatibile sunt mult mai puţin numeroase decât presupunem noi. Într-un cultură narcisistă şi ego-latră ca cea în interiorul căreia ne definim, prea superficial gestionăm crizele căsniciei. Încercăm să aplanăm, să le raţionalizăm, să le ignorăm, sau pur şi simplu să fugim de ele. Ar trebui în schimb să vedem aceste situaţii ceea ce ele sunt cu adevărat: pânza pe care se poate reprezenta mariajul tainic dintre noi şi Creatorul nostru – mariaj divin consumat în primul secol pe un deal din afara Ierusalimului şi care este menit să dăinuiască o eternitate.