miercuri, 28 septembrie 2011

Psalm VI de Tudor Arghezi



Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"

CELEI CARE PLEACĂ de Ion Minulescu




 
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată…
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie…
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată…
A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt’dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete…
A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?…
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!
(1908)
    Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut.
    Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe.
    Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut.
     Că încă nu este cuvânt pe limba mea
    Şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta.
    Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge.
    Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?
    De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti.
    De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării
     Şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.
     Şi am zis: "Poate întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu".
    Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei.
    Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele.
     Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte.
     Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului.
    Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă.
    Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor.
    Şi-i voi număra pe ei, şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi. M-am sculat şi încă sunt cu Tine.
    O, de ai ucide pe păcătoşi, Dumnezeule! Bărbaţi vărsători de sânge, depărtaţi-vă de la mine!
     Aceştia Te grăiesc de rău, Doamne, şi vrăjmaşii Îţi hulesc numele.
    Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit?
    Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani.
     Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele
    Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică.

luni, 26 septembrie 2011

Noapte de unul singur


Aud un pian prin zăpezi cristaline
Şi nu sunt cu tine, vai nu sunt cu tine
Chopin – un concert de pian oarecare
Şi calea e lungă şi noaptea e mare.
De iarnă mă satur, de plânset te saturi
Iubiri între noi în o mie de paturi
Şi primăvăratec ninsori mai sfâşie
Voalul miresei în noaptea târzie.
Se-aud ciudăţenii şi fiare în noapte
Şi ninge himere şi ninge cu şoapte
Mi-e dor ca de propria-mi copilărie
De tine, aceea ce n-a fost să fie.
Iar dacă ai fi dintr-o dată cu mine
Mi-ar fi totul altfel şi nu mi-ar fi bine
Sunt fumuri pe case, iubiri sunt în case
Şi cerul a fum şi-a păcate miroase.
Pendula ca streangul de moarte e gata
Se mişcă de parcă mă strânge cravata
Mă târâi pe coaste, te caut pe perna
Şi noi ce spuneam că iubirea-i eternă.
Şi uite ce grabnic se-arată şi trece
Şi sângele-n rana lovită e rece
Aud un pian, un Chopin de departe
De care n-ai parte, de care n-am parte.
Un mut pianist se răsfiră în stele
Şi mâinile lui bat în coastele mele
Atât aş voi să te văd înc-o dată
Şi-aceasta ca ultima noastră răsplată
Şi când lângă focul ce-atât ne legase
În soba adânc păduraticei case
Ar fi să te văd pentru ultima oară
Aş pune pianul să-nveţe să moară.
Aşa cum acum eşti dusă departe
Bufneşte-un pian prin ulucile sparte
Şi-o lună roşcată însângeră plopii
Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii.
Şi cad în genunchi lângă focul ce moare
Şi vreau să-l întreb de mai e vre-o scăpare
Şi el îmi răspunde cu-n sclipăt spre uşă
Şi-mi lasă în palme o caldă cenuşă.
Te-aş cere-napoi însă n-am cui te cere
Şi restul e numai Chopin şi tăcere.            Adrian Paunescu

Abia acum

                                                                       de Adrian Paunescu




    Rănit la piept de crivăţul cîinesc,
Ce-mi bandajează rănile cu luna,
Abia acum încep să te iubesc
Cînd simt că te-am pierdut pe totdeauna.
Şi rănile mereu mă vor durea,
Slăvind întîmpinarea ta tîrzie
Şi-abia acum îţi spun ‘iubita mea’,
Cînd nici nu-ţi ştiu adresa spre a-ţi scrie.
Deodată, apa lumii te-a-nghiţit,
Deodată am rămas rănit de crivăţ,
Gesticulînd spre minus infinit
Şi construind delicte împotrivă-ţi
Atunci cînd totul se-ntîmpla firesc
Ne-mpotriveam ca soarele şi luna,
Şi-abia acum încep să te iubesc
Cînd simt că te-am pierdut pe totdeauna.
Deodată ce spun eu şi ce spui tu
Sînt două îngheţate limbi străine
Şi la hotarul dintre da şi nu
Un martor mut mi-ar tot vorbi de tïne.
DIAVOLUL CARE S-A TRANSFORMAT ÎN ÎNGER DE LUMINA
Smerenia este o faptă bună pe care nu o poate avea dracul. Noi postim, dar el nu mănâncă niciodată; noi ne ostenim, dar el nu stă degeaba; noi citim prin cărti, dar el este teolog mare, stie toată Scriptura pe de rost. Orice am face noi, face si el. Una nu face el; nu se smereste, nu poate zice "iartă-mă"!

Am să vă spun o istorioară sfântă din cartea Everghetinos. La o mănăstire de maici, o călugărită, săraca, era paraclisieră, în viata de obste. Paracli-sierul se duce la ora 11 (23) noaptea, că Utrenia se face la miezul noptii, si scoală pe staretă. Asa am apucat si noi. Când eram paraclisier, aveam un clopotel în mână si un ciocan. Mă duceam si băteam de trei ori în usă si ziceam: "Pentru rugăciunile Sfintilor Părintilor nostri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!", iar cel din casă zicea: "Amin".

Sunam clopotelul si plecam la altul. Asa era rânduiala si asa am apucat noi. Asa era si această călugărită. Ea, ca să nu doarmă, ce făcea? Citea la Psaltire de cu seară si până la Utrenie, si când era ora 11(23) fuga la staretă să ia blagoslovenie ca să meargă să toace, să scoale maicile la rugăciune.

Diavolul avea mare ciudă pe ea, că-l ardea cu Psaltirea. Dar ea ani de zile s-a ostenit asa. Si ce s-a gândit diavolul să-i facă, ca s-o ocărască stareta si maicile? Se ducea dracul noaptea si-i trăgea clopo-tele. Dar nu le trăgea când trebuie. De abia adormeau maicile si numai ce auzeai: "Bang, bang, bang...". O chema stareta:

- Nebună, hăi, dar de-abia au adormit maicile, de ce tragi clopotele?

Dar ea zicea:

- Iartă-mă, maică staretă, că am gresit!

Ea nu stia că-i dracul, credea că altă călugărită vrea să-i facă ei rău. Altă dată, de două ori le trăgea, si de cu seară si după miezul noptii, după ce adormeau maicile. Numai la vreme nu le trăgea, ca să tulbure pe călugărita care citea la Psaltire.

Dar ea ce-a făcut? "Măi, am să mă duc în clopotnită! Tot nu dorm!" Si a luat Psaltirea, o cruce în mână si niste lumânări, că nu erau pe atunci becuri, ca să citească în clopotnită, să vadă care-i maica aceea, că de atâtea ori au pus-o la canon si stareta si duhovnicii, că sună clopotele înainte de vreme.

Când s-a dus acolo, vine dracul. Pune un picior pe-un geam si un picior pe celălalt si se agată cu mâna de funie ca să tragă clopotele. Dar ea, cum era cu crucea, când l-a văzut, a zis:

- În numele lui Iisus Hristos, stai! Să te lege puterea dumnezeirii!

- Văleu, roaba lui Dumnezeu, dă-mi drumul, că nu mai vin niciodată!

- Nu. Stai!

- Dă-mi drumul! Mă jur că nu mai vin la mă-năstirea asta!

- Nu! Stai să vină maica staretă si maicile din consiliu, care de atâtea ori m-au pus la canon, că eu trag clopotele.

- Dă-mi drumul, roaba lui Dumnezeu!

- Nu. Să te lege puterea lui Dumnezeu si Sfânta Cruce! Stai asa, cu mâna pe funie!

Si ea săraca s-a dat jos din clopotnită si s-a dus la staretă.

- Maică staretă!

- Ce-i cu tine?

- Hai să vezi cine trage clopotele, că de atâtea ori m-ai pus la canon!

Maica staretă a luat câteva maici din consiliu si s-a dus să vadă cine trage clopotele. Ea a crezut că este o maică care trage clopotele, ca s-o supere. Când a ajuns si l-a văzut:

- Văleu! Maică, alungă-l de aici! Vai de noi, murim de frică! Îi urât tare!

Si, pe fugă, când a văzut că dracu-i clopotar!

- Nu! Lăsati-l! Nu poate să se ducă, că-i legat.

Dar el striga:

- Dati-mi drumul, roabele lui Dumnezeu, că nu mai vin la mănăstirea asta în veac!

- Nu! Stai aici să aduc tot soborul mănăstirii să-ti ceri iertare de la maici, că ai tulburat toate maicile, când sunai clopotele înainte de vreme!

- Asta n-o pot face!

Ai văzut răutatea diavolului? "Asta n-o pot face". Ei asa zic în iad: "Nu vom sluji Tie! Nu vom sluji Tie!" Tot împotriva lui Dumnezeu, căci au căzut din mândrie.

Si au tras clopotele să se adune maicile.

- Măi, dracul în clopotnită! Îl pune aceea să-si ceară iertare.

Când îl vedeau, tipau si fugeau care într-o parte, care în alta.

- Zi, iartă-mă! îi spuneau maicile.

- Nu pot, că dacă zic mă fac înger!

- Asta vrem noi! Să vedem un drac că s-a făcut înger cum a fost înainte.

Vezi, dacă a căzut din mândrie, nu poate zice "iartă-mă". Asa si noi. Când vei vedea că cineva îti cere iertare, si tu, dacă nu zici: "Dumnezeu să te ierte!", esti asemenea cu dracul care nu poate zice "iartă-mă". Sau dacă ai gresit ceva, si nu ceri iertare, te asemeni cu el, că nu zici "iartă-mă". "Nu vreau să zic "iartă-mă"! Dar de ce? El este vinovat, nu eu!"

- Nu zic "iartă-mă"!

Atunci a zis călugărita:

- Uite ce-i! Dacă nu zici "iartă-mă", să ne cânti o cântare, cum cântai tu când erai înger înainte.

- Dacă voi cânta, vă topiti ca ceara.

- Nu ne temem!

- Si ce cântare să cânt?

- Cântă Trisaghionul: Sfinte Dumnezeule.

Când a început să cânte, plângea tot soborul mănăstirii. Cânta frumos tare. Dar stii cum cânta? Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, si gata. Până acolo! Miluieste-ne, nu voia să zică.

- Zi "miluieste-ne"!

- Nu pot, că dacă zic mă fac înger!

- Asta vrem noi! Cântă miluieste-ne, că nu-ti dau drumul. Aici te tin legat si mâine, să vină toate satele să te vadă aici clopotar! Puterea dumnezeirii să nu-ti dea drumul, până nu zici miluieste-ne.

Cânta frumos: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte si iar se oprea. Miluieste-ne nu zicea.

- Zi miluieste-ne!

- Nu pot!

- Să te ardă puterea Sfintei Cruci!

- Văleu! Dati-mi drumul, că nu mai vin în veac aici! Am să spun la tot iadul ce-am pătit aici.

- Nu! Zi: "Miluieste-ne pe noi"!

Când a văzut că-l arde puterea Sfintei Cruci, a cântat. Si când a cântat miluieste-ne pe noi, a strălucit ca soarele si a zburat la cer. S-a făcut înger. Si atunci maicile au început a face metanii:

- Multumim Domnului că am văzut un drac care s-a făcut înger înapoi, că a zis miluieste-ne pe noi!

De aceea, dacă cineva a gresit ceva, să zică imediat: "Iartă-mă, frate, că am gresit!"
Lânga Tokio traia un vestit razboinic Samurai, care a decis sa-i îndrume pe cei tineri în budismul Zen. Se spune ca în ciuda vârstei înaintate, el putea înfrânge orice adversar.

Într-o dupa-amiaza, un luptator - cunoscut pentru lipsa lui de scrupule - a ajuns în localitatea unde traia batrânul Samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la lupta, astepta pâna când adversarul facea prima miscare si apoi, fiind daruit cu destula inteligenta pentru a corecta orice greseala ar fi facut, contraataca cu viteza.


Tânarul luptator nu pierduse înca nici o lupta. Auzind de reputatia Samuraiului, a decis sa-l învinga pentru a-si mari faima. Toti studentii erau împotriva luptei, dar batrânul Samurai a acceptat provocarea. S-au adunat toti în piata din centrul orasului, iar tânarul a început sa-l insulte pe Samurai. A aruncat câteva pietre în directia lui, l-a scuipat în fata, i-a aruncat toate insultele ce exista sub soare, i-a insultat pâna si pe stramosi. Timp de câteva ore, a facut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar batrânul ramânea impasibil. La sfârsitul dupa-amiezii, simtindu-se obosit si umilit, razboinicul a abandonat si a plecat.

Deceptionati de faptul ca maestrul primise atât de multe insulte si provocari, studentii l-au întrebat: "Cum ai putut rabda atât de multa umilinta? De ce nu ti-ai folosit spada, chiar daca stiai ca ai fi pierdut, în loc sa-ti expui lasitatea în fata tuturor?"

"Daca cineva vine la tine cu un cadou si tu nu îl primesti, cui apartine cadoul?" - întreba Samuraiul.
"Celui care ti l-a oferit - replica unul dintre discipoli."
"La fel si cu orice mânie, insulta sau invidie - spuse maestrul. Când nu sunt acceptate, continua sa apartina celui care le-a purtat."

In viata de zi cu zi sunt nenumarate situatiile in care ne trezim prinsi fara sa vrem in tot felul de situatii nedorite. Fiecare clipa isi are darul ei. Unele daruri ne sunt de folos, altele ne incurca. Totul depinde de tine. Poti alege sa accepti orice cadou si sa fi inclus in planurile altora, sau sa fi selectiv... si sa accepti doar acele cadouri care te ajuta in cresterea ta.
Într-o zi un baietel s-a dus la scoala. Baietelul era mic, iar scoala era mare. Dar când baietelul a vazut ca intrarea în clasa lui se facea printr-o usa direct din curte a fost foarte fericit… iar scoala nu i s-a mai parut atât de mare ca la început.

Într-o dimineata când baietelul se afla în clasa, profesoara le-a spus copiilor: “Astazi o sa facem un desen”. “Grozav”, a spus baietelul, caci îi placea foarte mult sa deseneze. Stia sa deseneze o multime de lucruri: lei si tigri, pui si vaci, trenulete si vapoare. Si si-a scos cutiuta cu creioane colorate si a început sa deseneze…

Dar profesoara a zis “Asteptati!”, “Nu începeti înca!”. Si a asteptat pâna când i s-a parut ca toti
copiii sunt pregatiti. “Acum o sa desenam o floare”, a zis profesoara. “Grozav” s-a gândit baietelul, caci îi placea sa deseneze flori. Si a început sa deseneze flori frumoase, si le-a colorat în roz, portocaliu, albastru.

Dar profesoara le-a zis copiilor: “Asteptati, va voi arata eu cum sa colorati”. Si a desenat o floare rosie cu o tulpina verde. “Acum puteti începe!”, a zis profesoara. Baietelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea sa. A lui era mai frumoasa decât a profesoarei; dar n-a spus nimic. A întors doar pagina si a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era rosie, cu o tulpina verde.

Într-o alta zi, când baietelul intrase în clasa prin usa din curte profesoara le-a spus copiilor: „Astazi o sa facem ceva din argila”. „Grozav”, a spus baietelul, caci îi placea sa lucreze cu argila. Stia sa faca tot felul de lucruri din argila: Serpi si oameni de zapada, elefanti si camioane. Dar a asteptat pâna ce toti copiii au fost gata.

„Acum o sa facem o farfurie”, a zis profesoara. „Grozav”, s-a gândit baietelul caci îi placea sa faca farfurii de toate formele si marimile. Si a început sa faca farfurii de toate formele si marimile. Dar profesoara le-a spus copiilor: „Asteptati, va arat eu cum se face!”. Si le-a aratat cum sa faca o farfurie adânca. „Asa! Acum puteti începe!”, a zis profesoara.

Baietelul s-a uitat la farfuria profesoarei si apoi la ale sale. Îi placeau mai mult farfuriile lui, decât farfuria adânca a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Si-a transformat farfuriile lui într-o bila mare de argila din care a facut o farfurie adânca si mare ca cea facuta de profesoara.

Si foarte curând baietelul a învatat sa astepte si sa priveasca si sa faca lucruri ca cele facute de profesoara, si foarte curând n-a mai facut nimic de unul singur.

Si s-a întâmplat într-o zi ca baietelul si familia lui s-au mutat într-o alta casa, într-un alt oras.

Si baietelul a trebuit sa mearga la scoala. Scoala cea noua era si mai mare si nu mai avea nici o usa prin care sa intre direct din curte în clasa lui. Trebuia sa urce niste trepte înalte si sa mearga de-a lungul unui coridor lung p âna ajungea în clasa lui.

În prima zi de scoala profesoara le-a zis copiilor: „Astazi o sa facem un desen!”.„Grozav”, a zis baietelul, si a asteptat sa-i spuna profesoara ce sa faca… Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasa. Când a ajuns lânga baietel i-a spus:
„Tu nu vrei sa desenezi?”.
„Ba da!”, a zis baietelul.
„Ce desen facem?”.
„Nu stiu pâna nu-l faci” a zis profesoara.
„Cum sa-l fac?” zise baietelul
„Cum îsi place tie!” raspunse ea
„Sa-l colorez cum vreau eu?” a mai întrebat baietelul
„Cum vrei tu!”, a fost raspunsul ei.
„Daca toti ati face acelasi desen , si l-ati colora la fel cum sa stiu eu cine l-a facut?”
„Nu stiu!” zise baietelul
Si a început sa deseneze o floare rosie cu o tulpina verde…


Morala?

Creativitatea umana este un dar nepretuit. Iti aduci aminte de usurinta cu care puteai sa iti imaginezi jocuri cand erai copil, sau sa vezi in jucaria de carpe cea mai frumoasa papusa din lume?

Einstein spunea ca " Mintea intuitiva este un dar sacru iar mintea rationala este servitorul ei de incredere. Am creat o societate care onoreaza servitorul si a uitat darul. "

Cine spune ca floarea trebuie sa aiba petale rosii si frunze verzi? Puterea de a fi creativi este ceea ce ne defineste ca oameni, iar atunci cand vom fi inlantuiti in proceduri de lucru... nu ne vom diferentia prea mult de masinile care le-am construit.

Sursa: Unelte pentru schimbare
A fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.
Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin suflul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân amărât care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.
Băieţelul şi-a pus valiza în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi când să se servească a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, baiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.
Atât de incredibil şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nici o ezitare şi fără nici o reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.
Toată după-amiaza întreagă au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, cu gândul că îşi va continua călătoria în următoarea zi. Nici nu apucă bine să facă câţiva paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbraţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.
Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei plină de fericire a copilului ei, nu se răbdă să nu îl întrebe: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
Copilul îi răspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată!”
Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi copilul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a ezitat să nu îl întrebe: “Tată, ce ai facut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât am crezut!”

Morala:
Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de caritate. Toate acestea au potenţialul de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială sau chiar să schimbe întregul fir al vieţii unei persoane. Şi toate acestea sunt printre cele mai obişnuite lucruri prin care acţionează ajutorul divin.
Doamna Thompson

In timp ce se afla in fata copiilor din clasa a 5-a, Doamna Thompson, in prima zi de scoala, le-a spus un neadevar. Ca majoritatea profesorilor, le-a spus elevilor sai ca ii iubeste pe toti la fel de mult.Totusi, acest lucru nu era posibil, deoarece in primul rand, cufundat in banca sa, era baietelul numit Teddy Stallard.
Doamna Thompson il urmarise pe Teddy in anul precedent si observase ca acesta nu se juca cu ceilalti copii, hainele sale erau neingrijite si era murdar mai tot timpul. Si Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese pana acolo incat Doamnei Thompson ii facea placere sa scrie pe lucrarile acestuia, cu un creion gros si rosu, un X mare si ingrosat si sa ii dea nota 4.
La scoala unde preda, doamna Thompson trebuia sa revizuiasca toate caracterizarile elevilor, iar pe Teddy il lasase intentionat la urma. Totusi, cand a deschis dosarul acestuia, a ramas surprinsa sa vada ca profesoara din primul an scrisese "Teddy e un copil istet, isi face temele cu grija, este manierat si este o placere sa fii in preajma lui".
Profesoara din clasa a 2-a scrisese "Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii sai, dar este tulburat de faptul ca mama sa sufera de o boala incurabila, iar viata de acasa trebuie sa fie foarte grea"
Profesoara din clasa a 3-a scrisese "Moartea mamei sale il afectase foarte mult. Se straduieste foarte mult, dar pe tatal sau nu il prea intereseaza, iar climatul de acasa il va afecta in curand, daca nu se va schimba ceva"
Profesoara dintr-a 4-a a scris "Teddy este retras si nu mai este interesat de scoala. Nu are multi prieteni si uneori adoarme in timpul orei"
De-acum, doamna Thompson intelesese problema si i-a fost rusine de ce facuse. S-a simtit si mai prost cand elevii ei i-au adus cadouri de Craciun, legate cu panglici frumoase si impachetate in hartie stralucitoare. Mai putin Teddy. Cadoul acestuia era impachetat cu hartie obisnuita de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu sa il deschida in fata celorlalti. Unii dintre elevi au inceput sa rada cand a descoperit o bratara careia ii lipseau unele pietre si o sticluta de parfum pe trei sferturi goala. Ea i-a certat cand a observat ca bratara era draguta si parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a ramas dupa ore in acea zi doar pentru a-i spune "Doamna Thompson, astazi mirosi exact ca si mama".
Dupa ce copiii au plecat, a plans timp de aproape o ora. In acea zi, a incetat sa mai predea citirea, scrierea si aritmetica si a inceput sa ii invete pe elevi.
Doamna Thompson i-a acordat o atentie deosebita lui Teddy. Pe masura ce lucra cu el, mintea sa a inceput sa isi revina. Cu cat il incuraja mai des, cu atat acesta reactiona mai bine. Pana la sfarsitul anului, Teddy ajunsese cel mai istet elev din casa, si, in ciuda promisiunii ca ii va iubi pe toti la fel, Teddy a devenit alintatul sau.
Un an mai tarziu, a gasit o scrisoare de la Teddy in care ii spunea ca e cea mai buna profesoara pe care o avusese vreodata.
Au mai trecut inca sase ani pana a mai primit un semn de la Teddy. Apoi el i-a scris ca terminase liceul al treilea in clasa, si ca ea ramasese cea mai buna profesoara pe care o avuse.
Patru ani mai tarziu, a mai primit o scrisoare care spunea ca va termina in curand si facultatea cu cele mai bune rezultate. Inca o data o asigura pe doamna Thompson ca fusese cea mai buna profesoara.
Apoi au mai trecut inca patru ani si a mai venit o scrisoare, cu acelasi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard.
Apoi o noua scrisoare in care o anunta ca se va casatori. Ii spunea ca tatal sau a murit cu cativa ani in urma si o intreba daca ar vrea sa participe la nunta si sa stea in locul in care sta de obicei mama mirelui. Bineinteles ca a acceptat. Si a purtat bratara careia ii lipseau unele pietre si a folosit acelasi parfum pe care il primise demult de la Teddy.
S-au imbratisat, iar Teddy i-a soptit la ureche "Multumesc pentru ca ai crezut in mine. Multumesc pentru ca m-ai facut sa ma simt important si mi-ai aratat ca pot insemna ceva."
Doamna Thompson i-a soptit cu lacrimi in ochi "Teddy, ai inteles gresit. Tu esti cel care m-a invatat ca pot schimba ceva. Nu am stiut cum sa predau elevilor pana te-am intalnit pe tine."

MORALA:
Nu poti niciodata sa stii cum poti influenta viata altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Tine seama de acest lucru in aventura ta prin viata si incearca sa schimbi ceva in viata celorlalti (si ar fi ideal daca ar fi in bine).

Si nu uita!
Nimeni nu are dreptul sa priveasca o alta persoana de sus, decat in momentul in care se apleaca si ii intinde o mana pentru a-l ajuta sa se ridice!

__________________________________________________________________________________________________

“Pe masura ce crestem descoperim ca pana si persoana care nu trebuia sa te dezamageasca vreodata, probabil o va face. “ Octavian Paller
Einstein despre Dumnezeu


Profesorul unei universitati importante si-a provocat studentii sa raspunda la urmatoarea intrebare: “Dumnezeu a creat tot ceea ce exista?”

Un student a raspuns ferm: “Da!”

Profesorul a pus o noua intrebare: “Daca Dumnezeu a creat totul inseamna ca el l-a creat si pe diavol. Si de vreme ce acesta exista (asa cum putem observa in propriile noastre actiuni), inseamna ca Dumnezeu este cel rau?”

Studentul nu a putut raspunde la acesta supozitie, iar profesorul a sustinut ca demonstrat astfel faptul ca a crede in Dumnezeu este o poveste pentru copii, lipsita de logica.

Un alt student a ridicat mana si a cerut sa puna o alta intrebare. El s-a ridicat in picioare si a intrebat: “Domnule profesor, starea de frig exista?”

“Bineinteles!”, i-a raspuns profesorul. “Ce fel de intrebare este aceasta? Cu siguranta ca exista, nu ti-a fost frig, n-ai tremurat niciodata?”

Proaspatul student a raspuns: “De fapt starea de rece nu exista. In concordanta cu legile fizicii, ceea ce noi consideram rece reprezinta de fapt absenta caldurii. Orice lucru poate fi obiect de studiu atata vreme cat transmite energie (caldura). Zero absolut reprezinta absenta totala a caldurii, dar starea de rece nu exista. Ce am facut noi este doar sa cream un termen care sa descrie ce simtim cand nu primim caldura in organism.”

“Si, continua studentul, intunericul exista”?

“Bineinteles!” raspunse profesorul.

De aceasta data studentul raspunse: “Va inselati din nou, domnule profesor. Nici intunericul nu exista. Ceea ce exista de fapt este doar absenta luminii. Lumina poate fi studiata, intunericul nu. Nici nu poate fi fractionat intunericul, lumina da. O simpla raza de lumina alunga intunericul pe suprafata pe care ajunge raza de lumina. Intunericul este un termen inventat de oameni pentru a descrie ce se intampla cand nu avem lumina.”

In sfarsit, studentul il intreba pe profesor: “Domnule profesor, exista raul absolut?”

Profesorul ii raspunse “Bineinteles ca exista, dupa cum am mentionat la inceputul discutiei vedem violuri, crime, violenta peste tot in lume, toate acestea sunt intruchiparea raului.”

“Domnule profesor, raul absolut nu exista. La fel cum am demonstrat in celelalte doua cazuri, raul absolut este un termen creat de om pentru a descrie rezultatul absentei lui Dumnezeu in inima omului!”

Dupa toate acestea, profesorul se recunoscu invins de aceasta argumentatie logica sii nu mai spuse nimic.

Numele acelui tanar student era ALBERT EINSTEIN.
Paganini si o pilda pe masura lui
ERA odată un mare violonist pe nume: PAGANINI
Unii spuneau că el era foarte ciudat.
Alţii, că era supranatural.

Notele magice pe care le scotea vioara sa aveau un sunet diferit, de aceea nimeni nu voia să piardă şansa de a vedea spectacolele sale.

Într-o seară, loja unui auditoriu ticsit de admiratori era pregătită pentru a-l primi. Orchestra intră şi a fost aplaudată. Dirijorul a fost, şi el, ovaţionat.

Mai mult, când apăru figura lui Paganini, triumfant, publicul deliră.
Doimi şi note întregi, treizecidoimi şi şaizecipătrimi, şeisprezecimi şi semişeisprezecimi păreau să aibă aripi şi să zboare la atingerea degetelor sale încântătoare.

Paganini aşeză vioara sa la umăr şi ceea ce se auzea era indescriptibil.

Deodată, un sunet straniu întrerupse amuzamentul de la parter.
Una din corzile vioarei lui Paganini se rupse.
Dirijorul se opri.
Dar Paganini nu se opri.
Uitându-se la partitura sa, continua să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme.

Orchesta se opri.
Publicul se opri.
Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator distrase atenţia spectatorilor.

Dirijorul şi orchestra, exaltaţi, începură să cânte.
Se rupse o altă coardă a vioarei lui Paganini.
Dirijorul se opri din nou.
Orchestra se opri şi ea.
Dar Paganini nu se opri.

Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, el uită dificultăţile şi înaintă scoţând sunete dintre cele mai imposibile.

Dirijorul şi orchestra, impresionaţi, se întoarseră la cântat.
Dar publicul nu-şi putea imagina ceea ce avea să se întâmple.
Toţi spectatorii, uluiţi, exclamau: OHHH!

Se rupse o a treia coardă a vioarei lui Paganini.
Dirijorul se blocă.
Orchestra se opri.
Respiraţia spectatorilor se tăie.
Însă Paganini continuă.

Scoase toate sunetele de la unica coardă care rămase din vioara sa distrusă, ca şi cum ar fi fost un contorsionist muzical.
Nicio notă muzicală nu a fost uitată.
Dirijorul se încurajă.
Orchestra se motivă.

Publicul trecu de la linişte la euforie, de la inerţie la delir.
Paganini ajunse la glorie.
Numele său străbate timpul.
Nu este tocmai un violinist genial.
Este simbolul profesionistului care continuă să meargă înainte în ciuda imposibilului.


Morala istorioarei
Nu ştiu ce tip de probleme ai acum.
Poate fi o problemă personală, familială, profesională…, nu ştiu.
Dar un lucru ştiu:
Nu totul e pierdut.
Mereu există o coardă;
Cântând la ea, exersezi talentele tale.
Cântând la ea, vei vibra.

Învaţă să accepţi că viaţa îţi va lăsa mereu o ultimă coardă.
Când vei fi descurajat, să nu renunţi niciodată.
Atunci va exista în tine coarda perseverenţei inteligente: “de a încerca încă o dată”, de a mai face un pas cu un nou entuziasm.
Trezeşte-l pe Paganini care se află în tine şi avansează pentru a învinge.
Victoria este arta de a continua.

Când totul pare că se prăbuşeşte, dă-ţi o şansă şi continuă mai departe.
Atinge coarda motivaţiei şi scoate sunete, rezultate pozitive.
Înainte, însă, întreabă-te:
Cine-l motivează pe motivator?
Adică: Cine motivează creierul tău, care pune în funcţiune mâna, care cântă la vioară?
Nu te frustra, nu te descuraja!
Aminteşte-ţi: acum mai este o coardă:
Coarda învăţării din nou pentru a gândi şi genera soluţii.

Niciodată nu ţi se vor rupe în viaţă toate corzile.
Dacă rezultatele sunt rele, atunci este şansa ta de a cânta la ultima coardă, aceea a imaginaţiei care reinventează viitorul cu o înnoire continuă.
Este mereu coarda uitată care îţi va da cel mai bun rezultat.
Însă dacă, din întâmplare, vei fi la fundul prăpastiei, aceasta va fi şansa ta de a atinge cea mai bună coardă din univers:
ÎNCREDEREA ÎN TINE
Am citit zilele acestea o poveste despre o familie care a primit de la o ruda in varsta o casa intr-un cartier foarte linistit. Inainte de a se muta mama, tatal si fiica lor mergeau cateva ore in fiecare zi pentru a scoate din casa lucrurile vechi, pentru a face curatenie si a pregati cat mai bine locuinta.

In prima dimineata cand au ajuns in casa fiica a observat, privind pe fereastra, o doamna in varsta care isi intindea hainele abia spalate in balcon.

- Mama, priveste ce haine murdare intinde vecina noastra in balcon! Pana si eu stiu sa spal mai bine decat ea! Poate ar trebui sa merg s-o invat cum se face! Sau poate sa-i spun ce sapun sa foloseasca…

Mama a privit la doamna in varsta care isi intindea rufele, a privit apoi la fiica ei si n-a spus nici un cuvant.

Si asa, la fiecare doua sau trei zile fiica repeta observatiile, in timp ce vecina isi întindea rufele la soare.

Dupa vreo luna fiica a ramas surprinsa vazand ca vecina sa intindea pe sarma cearceafuri mult mai curate, asa ca i-a spus mamei sale:

- Priveste, a invatat sa spele rufele, cu toate ca n-am avut timp sa trec pe la ea sa-i spun cum se face!

Mama s-a uitat zambind la ea si i-a raspuns:

- Nu, astazi am reusit sa vin ceva mai devreme decat tine si am spalat geamurile casei noastre!



Si in viata se intampla de multe ori la fel… Totul depinde de cat de curata este fereastra sufletului nostru, cea prin care observam faptele celorlalti.
Inainte de a critica, potrivit ar fi sa ne uitam la noi insine si sa ne curatm sufletul pentru a putea vedea clar ceea ce se intampla in jurul nostru. Atunci am reusi in sfarsit sa vedem si curatenia sufletească a celorlalti, chiar daca ei nu sunt niciodata perfecti…
Fie ca “afara” este ploaie, vant sau soare… eu ma straduiesc in fiecare zi, atat cat imi sta in puteri, sa-mi pastrez curata fereastra sufletului. Si fara indoiala… azi te vad mult mai bine decat ieri!
O zi fericita, in care sa intre cat mai multa lumina prin fereastra ta!
Urgent...
este deja, un ritm de viata... O modalitate de a-ti trai viata.

Urgent...
e un cuvant cu care traim zi de zi pe parcursul vietii noastre agitate si caruia i-am pierdut deja tot sensul de “graba” si “prioritate”.

Urgent...
e modul cel mai rau de a trai pe pamant, pentru ca in ziua in care plecam lasam neterminate lucrurile care intr-adevar erau urgente.

Urgent...
Este sa faci o pauza in viata ta agitata si, pentru un moment, sa te vezi si sa te intrebi: ce importanta are tot ceea ce fac?

Urgent...
e sa te opresti si sa vezi... cat de mare esti!

Urgent...
e ca atunci cand te plimbi pe strada sa-ti ridici privirea, sa-ti intorci capul si sa privesti in jurul tau; observa cerul, copacii, pasarile... oamenii!.

Urgent...
Este sa fim mai umani... mai frati!

Urgent...
Este sa stim sa pretuim timpul pe care ni-l cere un copil.

Urgent...
Este ca intr-o dimineata sa te trezesti devreme si sa privesti rasaritul, sa-i simti caldura si sa-i multumesti lui Dumnezeu pentru un cadou atat de mare.

Urgent....
Este sa te simti viu cu trup si suflet!... Sa-ti vezi bratele, picioarele, corpul, inteligenta si sa vibrezi cu adevarat cu viata!

Urgent...
Este sa faci pauza un moment in timp ce muncesti, sa iesi afara , sa respiri profund si sa simti cum aerul iti umple plamanii si... Sa realizezi ca esti viu!.

Urgent...
Este sa le spui oamenilor din jurul tau ca ii iubesti, cat ii iubesti astazi, si sa nu astepti ziua de maine ca sa faci asta.

Urgent...
Este sa nu lasi ca viata sa-ti treaca intr-o clipa si ca, atunci cand privesti in urma, sa nu fii deja un batran care nu mai poate da timpul inapoi...
Subsemnatul, va aduc la cunostinta intentia irevocabila de a demisiona oficial din functia de adult pe care o detin acum abuziv.

Dupa o analiza detaliata a situatiei, m-am hotarat sa ma retrag si sa preiau atributiile unui copil de sase ani, cu toate drepturile si indatoririle pe care le-am avut candva, dar la care am renuntat cu prea mare usurinta.


Vreau sa desenez cu creta colorata pe strada unde locuiesc, atunci cand trec oameni maturi si importanti spre serviciu, si sa nu-mi pese de stresul lor in lupta cu minutele si traficul care ii asteapta.

Vreau sa fiu mandru de trotineta mea cea rosie, fara sa ma interseze cat costa asigurarea pe anul viitor.

Vreau sa cred sincer ca bomboanele Tic-tac sunt mai bune decat banii, pentru ca le poti manca.

Vreau sa stau intins la umbra unui copac, cu un pahar de limonada in mana si cu ochii la norii pufosi care alearga pe cer, intrebandu-se cu uimire de ce adultii nu fac la fel.

Vreau sa ma intorc in trecut, la vremurile cand viata era simpla. Atunci cand tot ce stiam se rezuma la cele sapte culori, cinci poezii, zece cifre si vocea mamei care ma chema la masa cand nu imi era foame.


Vreau inapoi, atunci cand nu imi pasa de cat de putine lucruri stiam, pentru ca nici nu stiam cat de putine stiam.

Vreau sa cred, ca odinioara, ca totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpara cu pretul unei inghetate la pahar.

M-am maturizat prea mult si nici nu mai stiu cand m-am trezit mare. A fost cu siguranta un abuz si imi cer iertare.


Am ajuns astfel sa aflu ceea ce nu ar fi trebuit: razboaie si purificarii etnice, copii abuzati si copii murind de foame, divorturi, droguri in licee, prostitutie, justitie corupta, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, frati invrajbiti fara bani, ura, barfa.

Am aflat despre materialism nedialectic si mame denaturate, care isi vand copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de barbati, pentru un televizor de ocazie.

Ce s-a intamplat cu timpul cand aveam impresia ca moartea este un concept de poveste, ca doar imparatii batrani mor ca sa faca loc pe tron printilor tineri, casatoriti cu printese castigate in urma ultimei zmeiade?

Unde sunt anii cand mi se parea ca tot ce ti se putea intampla mai rau in lume era sa nu fii ales in echipa lui Menica repetentul, atunci cand jucam fotbal in spatele scolii?

Vreau sa ma reintorc la vremea cand toti copiii citeau carti folositoare, cand muzica era neotravita, cand televiziunea era pentru stiri si emisiuni de familie, fara sex explicit si violenta implicita la fiecare zece secunde.

Vreau desene animate cu Donald Duck, peripetii echipajului "Speranta", navigand cu "Toate panzele sus" si pe mama citindu-mi despre Iosif si fratii sai.

Ce bine era cand credeam, in naivitatea mea, ca toata lumea din jur este fericita deoarece eu eram fericit!

Promit solemn ca, imediat ce o sa-mi reiau atributiile de copil, o sa-mi petrec dupa-amiezile catarandu-ma in copaci, calarind bicicleta varului Cristi si citind Robinson Crusoe, ascuns in coliba injghebata din ramuri si frunze de fag, in spatele gradinii.

Imi iau angajamentul ca nu o sa imi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apa, gunoi, cablu Tv si Internet, asigurari pentru masini, asigurari de sanatate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netaiata, computerul virusat si faptul ca masina a inceput sa vrea la mecanic.

Va asigur ca nu o sa fiu pus in incurcatura atunci cand o sa fiu intrebat: "Ce-o sa te faci cand o sa cresti mare?", deoarece acum stiu: vreau sa fiu COPIL.

Gata cu plecatul la serviciu cand ar trebui sa dorm si sa-l visez pe Florin Piersic - Arap Alb, gata cu stirile despre teroristi, bombe si caderi de avioane.

Gata cu barfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserica, gata cu hernia de disc, par grizonat, ochelari pierduti, medicamente scumpe si dinti de portelan.

Gata, stop, cedez! Demisionez din functia de ADULT. Vreau sa cred in sinceritatea zambetelor, nobletea vorbelor, o lume a cuvantului dat si respectat, a dreptatii, a pacii, a viselor implinite, a imaginatiei innobilate, a ingerilor buni si a omului dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu.

Vreau sa am iarasi sase ani si jumatate. Fiti voi mari si importanti, si ocupati, si ingrijorati. Eu vreau sa cresc MIC!

Trimisa de Costica Paduraru


Foto:
Luiz Fernando Pilz

CONCERTUL

Cand luminile din incapere s-au stins si concertul era pe cale sa inceapa, mama s-a intors la locul ei si a descoperit ca fiul sau disparuse.

Dintr-o data, cortinele au fost date la o parte si lumina reflectoarelor a poposit pe impresionantul pian Steinway de pe scena.

Ingrozita, mama vazu ca baietelul ei se asezase la claviatura, apasand pe clape si alegand cu grija notele cantecelului „Twinkle,Twinkle Little Star”. In acea clipa, marele maestru pianist si-a facut intrarea in scena, a mers repede la pian si i-a soptit baiatului la ureche: „Nu te opri. Continua sa canti”.


Apoi, aplecandu-se, Paderewski si-a intins mana stanga si a inceput sa completeze melodia, adaugand partea de bas. Dupa putin timp, si-a intins si mana dreapta, de cealalta parte a baiatului si a adaugat un acompaniament cursiv. Impreuna, batranul maestru si tanarul ucenic au transformat o situatie ce s-ar fi putut dovedi a fi dezastruoasa, intr-o experienta extraordinar de creativa. Cei din public au fost atat de fascinati, incat nu si-au putut aminti ce a mai cantat marele maestru dupa aceea. Si-au amintit doar de piesa clasica: „Twinkle, Twinkle Little Star”.

Poate ca asa stau lucrurile si cu Dumnezeu. Ceea ce poti realiza doar de unul singur este putin probabil ceva demn de a fi retinut. Ne dam silinta sa fim cat mai buni, dar rezultatele nu sunt întotdeauna o muzica frumoasa si armonioasa. Cu toate acestea, cu ajutorul Maestrului, lucrarea vietii noastre poate fi cu adevarat frumoasa.

Data viitoare cand iti propui sa faci lucruri marete, asculta cu atentie. S-ar putea sa auzi vocea Maestrului, cum iti sopteste la ureche: „Nu te opri. Continua sa canti”.

Fie sa-i simti bratele in jurul tau si cum te ajuta sa-ti transformi micile încercari in adevarate capodopere. Tine minte, Dumnezeu nu ii cheama pe cei pregatiti, ci mai degraba, ii pregateste pe cei „chemati”.

Viata se masoara mai exact prin vietile pe care le atingi, si nu prin lucrurile pe care le dobandesti.

Fie ca Dumnezeu sa te binecuvanteze si sa fie mereu alaturi de tine! Si tine minte:
„Nu te opri. Continua sa canti”.
Fie ca tu sa fii binecuvantat cu toate lucrurile bune.

Fie ca bucuriile tale, asemeni stelelor noaptea, sa fie prea numeroase ca sa poata fi numarate.

Fie ca victoriile tale sa fie mai abundente decat toate boabele de nisip de pe toate plajele, de pe toate oceanele din intreaga lume.

Fie ca lipsa si lupta sa serveasca doar pentru a te face mai puternic.
Si fie ca frumusetea, ordinea si abundenta sa fie camarazii tai constanti.


Fie ca fiecare cale pe care o alegi sa te conduca inspre ce e pur, bun si minunat.

Fie ca fiecare indoiala si teama sa fie inlocuita de o incredere profunda, ferma pe masura ce observi dovada unei puteri mai inalte peste tot in jurul tau.

Si cand este doar intuneric si furtunile vietii se scurteaza, fie ca lumina din adancul fiintei tale sa aduca iluminare lumii.

Fie ca intotdeauna sa fii constient ca esti iubit peste masura si fie ca tu sa vrei sa iubesti neconditionat in schimb.

Fie ca intotdeauna sa te simti protejat si leganat in mainile lui Dumnezeu asemenea unui copil pretuit ce esti.

Si cand esti tentat sa judeci, fie ca tu sa iti amintesti ca totii suntem UNA si fiecare gand pe care-l gandesti se reflecta in univers si atinge pe toate si pe toti.

Si cand esti tentat sa pastrezi pentru tine, sa iti aduci aminte ca dragostea curge mai bine cand curge liber si in a oferi se afla cel mai mare dar pe care-l putem primi.

Fie ca intotdeauna sa ai muzica si zambet

Si fie ca un curcubeu sa urmeze fiecarei furtuni

Fie ca fericirea sa spele orice dezamagire
Fie ca bucuria sa dizolve orice tristete
Si fie ca dragostea sa usureze orice durere.

Fie ca fiecare rana sa aduca intelepciune.
Si fie ca fiecare incercare sa aduca triumf.

Si cu fiecare zi care trece, fie ca tu sa iubesti mai abundent decat ai facut-o cu o zi inainte.

Fie ca tu sa fii binecuvantat si fie ca altii sa fie binecuvantati de tine.

Aceasta este dorinta mea din inima pentru tine.

Fie ca tu sa fii binecuvantat!
Orice se intampla in viata este spre binele nostru... asa ca inceteaza sa-ti mai faci griji pentru viitor si uita trecutul!

Dupa evenimentele de la 11 septembrie, o firma a invitat membrii ramasi ai altor firme care fusesera afectate de atentate sa imparta spatiul de birouri ramas disponibil.

La una din intalnirile de dimineata, seful serviciului de securitate a spus povestile acelor oameni ramasi in viata... si motivele lor au fost toate lucruri "MICI":


Asa cum probabil ati mai auzit, directorul firmei a supravietuit in ziua aceea fiindca fiul lui incepuse gradinita.

Un altul a ramas in viata fiindca iesise sa cumpere gogosi.

O femeie a intarziat la serviciu fiindca nu sunase ceasul desteptator.

Un altul a pierdut autobuzul.

Un altul si-a murdarit hainele cu mancare la micul dejun si a trebuit sa se schimbe.

Altuia nu i-a pornit masina. Unul s-a intors sa raspunda la telefon.

Copilul altuia nu a fost gata la timp pentru a fi dus la scoala.

Altul nu a gasit un taxi.

Exemplul care i-a uimit pe toti a fost al unui om care se incaltase cu o pereche de pantofi noi in dimineata aceea.

Pe drum spre serviciu l-au ros pantofii si s-a oprit la farmacie sa cumpere leucoplast.

De aceea este in viata astazi.

Acum, cand ma intepenesc in trafic, pierd un lift, ma intorc din drum sa raspund la telefon.... adica toate acele lucruri marunte care ma enerveaza, ma gandesc ca probabil acela este locul in care Dumnezeu vrea ca eu sa ma aflu in acel moment...

Data viitoare cand dimineata ta pare ca incepe prost, cand copiii se imbraca prea incet, nu gasesti cheile masinii, prinzi toate semafoarele pe rosu, nu te simti suparat sau frustrat.

Dumnezeu este la datorie, datoria de a veghea asupra ta.

Trimisa de Mircea


Exista zile

Exista zile in care nu te simti bine, te simti morocanos, singur, si extenuat.
Zile in care te simti mic si nesemnificativ, sau frustrat si ingrijorat, cand nimic parca nu este la indemana.
Sa te apuci de ceva pare imposibil.
Parca iti vine sa izbucnesti in lacrimi in orice moment.
in cele din urma, iti dai seama ca treci prin viata fara nici un scop.
Nu stii cat timp mai poti rezista.
Te vei trezi intr-o dimineata si vei observa ca ti-au aparut niste riduri noi, te-ai ingrasat putin, sau ti-a iesit un cos mare pe nas.
Poate vei fi concediat, parasit, sau te vei face de ras in public, sau ti se va da o porecla cu subinteles.
La serviciu, seful tau se ia de tine, si toata lumea din birou te innebuneste.
S-ar putea sa te doara capul, sau spatele, sau dintii, sau sa ai buzele uscate.
Oricare ar fi motivul, esti convins ca acolo sus, cineva nu te mai iubeste…

Te vei intreba: Ce sa fac, ce sa fac?
Pai, daca esti ca majoritatea oamenilor, te vei ascunde in spatele unei sperante nesigure ca totul se va rezolva de la sine.
Apoi iti vei petrece restul vietii uitandu-te peste umar si asteptandu-te ca totul sa mearga rau din nou…
Dar asta este o nebunie pentru ca esti tanar doar o singura data in viata, si nu esti niciodata batran de 2 ori…
Cine stie ce lucruri fantastice se ascund chiar dupa colt?!
Pentru ca, pana la urma, lumea este plina de surprize extraordinare, Lucruri pe care nici nu ti le poti imagina acum.

Exista miresme delicioase, si gustari strasnice.
Cine stie? Poate vei deveni foarte bogat, sau poate un superstar.
Suna bine, nu-i asa?
Exista jocuri, sporturi, si karaoke, si dansuri.
Dar cel mai important: exista dragoste, soapte, si imbratisari.

Deci cum poti gasi acea stare de multumire si liniste?
in primul rand nu te mai da la o parte din fata problemelor. infrunta-le!
incearca sa meditezi daca poti, sau du-te la o plimbare.
incearca sa vezi lucrurile dintr-o alta perspectiva.
Fii mandru de cine esti, dar nu-ti pierde niciodata abilitatea de a rade de tine insuti.
Traieste fiecare zi din viata ca si cand ar fi ultima.
Nu-ti fie frica sa musti mai mult decat poti sa mesteci.
Asuma-ti riscuri.
Nu te da inapoi de la nimic!
Pentru ca, pana la urma, nu asta inseamna sa traiesti?
Iti doresc sa fii ambitios si disciplinat in tot ceea ce faci!!!




Foto: Revati Upadhya
Intr-o duminica seara, un preot a lucrat pana tarziu, si s-a decis sa o sune pe sotia lui inainte de a pleca catre casa. Era aproximativ ora 10 seara, dar sotia lui nu i-a raspuns la telefon. Preotul a lasat telefonul sa sune de mai multe ori. I s-a parut ciudat ca nu a dat de sotia lui. S-a decis sa-si impacheteze lucrurile si sa incerce apoi din nou.

Cand a sunat a doua oara, ea a raspuns imediat. A intrebat-o de ce nu a ridicat receptorul mai devreme, dar ea mirata a spus ca telefonul nu a sunat. Totul a fost dat uitarii. Lunea urmatoare insa, preotul a primit un telefon la birou. Barbatul de la celalalt capat al firului vroia sa stie de ce a fost sunat duminica noaptea. Preotul era confuz si nu intelegea despre ce vorbea acesta. Apoi cealalta persoana a adaugat "A tot sunat, dar nu am raspuns."

In acel moment preotul si-a adus aminte de primul telefon dat acasa duminica seara. A realizat ca gresise numarul si si-a cerut scuze pentru deranj. I-a explicat barbatului ca a intentionat sa o sune pe sotia lui.

Acesta i-a raspuns: "Nu-i nicio problema. Permite-mi insa sa iti spun povestea mea. Vezi dumneata, duminica noaptea am vrut sa ma sinucid, dar inainte m-am rugat: Dumnezeule, daca esti acolo si nu vrei sa fac asta da-mi un semn. In acel moment telefonul a inceput sa sune. M-am uitat la apelant si scria Dumnezeu Atotputernicul. Mi-a fost frica sa raspund."

De atunci barbatul care a vrut sa se sinucida frecventeaza cu regularitate slujbele tinute de preot la biserica al carei nume este "Dumnezeu Atotputernicul"




Foto: Dawn Allynn
In Grecia antica Socrate(469- 399 DC), era foarte mult laudat pentru intelepciunea lui.
Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus:
"Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studentii tai?"
"Stai o clipa," ii replica Socrate. "Inainte sa-mi spui, as vrea sa treci printr-un mic test. Se numeste Testul celor Trei."
"Trei? "
"Asa este," a continuat Socrate. "Inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui. Primul test este cel al Adevarului. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?"
"Nu," spuse omul. "De fapt doar am auzit despre el."
"E-n regula," zise Socrate. "Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu. Acum sa incercam testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?"
"Nu, dimpotriva.. ."
"Deci," a continuat Socrate, "vrei sa-mi ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?"
Omul a dat din umeri, putin stanjenit.
Socrate a continuat. "Totusi mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba - filtrul Folosintei. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu imi este de folos?"
"Nu, nu chiar..."
"Ei bine," a conchis Socrate, "daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici Adevarat, nici de Bine, nici macar de Folos, atunci de ce sa-mi mai spui?"
Omul era invins si s-a rusinat.
Si astfel Socrate nu a aflat niciodata ca nevasta-sa il insela cu studentul respectiv.
Pe o potecă abruptă şi stâncoasă am întâlnit o fetiţă, care-şi purta în spate frăţiorul. Se vedea cu ochiul liber că micuţul era prea greu pentru puterile ei. I-am spus:
–Fetiţo, ce grea povară duci!
Ea m-a privit mirată şi mi-a spus cu reproş în glas:
–Nu este o povară domnule, este fratele meu!
Am rămas uluit. Fetiţa cea curajoasă tocmai îmi dăduse o lecţie de viaţă.
Şi când durerile oamenilor mă copleşesc şi îmi pierd tot curajul, cuvintele fetei îmi amintesc:,,Nu este povară, este fratele tău!"

duminică, 25 septembrie 2011

Dans


Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...
Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nicio şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.
Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznadejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână...
Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...
Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Când mi-am plâns iubirea destramată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.
Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi -
În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare...

Nicolae Labiş


 Confesiuni
Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru şi sărat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare...
De colburi nins, cu vânturi şi ploi amestecat,
În zgura de la trenuri scăldat şi-n stropi de mare.

Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin!
Sorb prin pupile lumea şi-n taină cu auzul,
Nepotolit ca-n faţa paharelor de vin
Ce-mi scapără-n mustaţă stropi limpezi ca hurmuzul.

Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem,
Tam-tamuri de copite în mine aspre sună,
Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.

Mă las purtat de focul aprins sub placa frunţii
Ca norii ce se lasă mânaţi de vijelii
Şi dornici să cunoască atingerea cu munţii,
Când trec prin brazi dau vamă şi rup din ei fâşii.

2
Am fost stup de pofte şi de miere,
Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gândurile, mâinile ridicau tăcere
Şi melancolie densă şi putere
Spre multiplicata faţă ce mă cere

Pentru veşnicie, pentru înviere -
Veveriţe albe lunecând pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?

Ai venit când toamna soarele-şi sugea -
Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
Razele-i lucide. - Şi asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.

Ai tras podul, poarta. Şi zidiri roşcate,
Crenelări severe, iederi în apus,
Închizând atâtea fumuri inelate,
Purităţi de pâclă strânsă sub lăcate,
Şi vâltori de sânge cu ecou ce bate
În pereţi de clopot ceruit, să-noate
Au pornit; şi-n zarea zărilor s-au dus.

Şi s-a stins în minte ultimul meu gând.
Parcă-mi eşti alături încă. Până când?

Oh, dacă putea-voi iarăşi să-mi dezdoi
Amândoi genunchii, cred că peste noi,
Mie semănându-mi, soarele şi azi
Ar privi cenuşa unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.

Dar pământu-mi leagă fragezii genunchi.

3
Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi
Şi curg încete frunze şi-s paşii mei înceţi,
Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări,
Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.

Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.

Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre ei,
Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei
Şi se crispează râsul puţin câte puţin...
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,

Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest,
Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,

Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi
Curg în lividul sânge al strugurilor copţi,
Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns
Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.

4
De ce-am crezut de-atâtea ori
Că-mi place-o floare numai dintre atâtea flori,
De ce-am crezut că o iubesc şi-apoi
Găseam o altă floare cu foile mai moi?

Oh, cât de largă-i lumea: iubind şi răspunzând
O caut şi o mângâi fir după fir, pe rând,
Fără să-ntreb vreodată de şi-a ivit doar mie
Gingaşa crizantemă întreaga ei tărie.

S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată
Gingaşa crizantemă să fie sărutată.
Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând să nu fiu ram,
Ci alb noian de nour şi linişte să n-am.

5
Să observaţi că niciodată
N-am fost singur cu mine cum mulţi au crezut.
Tot ce-am iubit, niciodată
N-am mistuit într-al timpului paşnic trecut.

Tot ce-am putut să privesc
Mi s-a părut din cale-afară
De crunt ori dumnezeiesc -
Nu i-am dat voie să moară.

Sub zenit
Am să fiu fericit
Când cineva,
Descifrându-mi litera şi inima mea,
Va putea fi privit
Râzând, ori rânjind,
Ori plângând.