duminică, 30 septembrie 2012

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne!: (Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul Ohridei - 1880 – 1956)

Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem.
Duşmanii m-au adus în braţele Tale mai mult decât prietenii.

Prietenii m-au legat de pământ, pe când duşmanii m-au dezlegat de pământ. Nimicindu-mi toate năzuinţele efemere, ei m-au depărtat de lume, făcând din mine locuitor netrebnic al ei. Precum un animal hăituit îşi caută adăpost mai stăruitor decât unul liber, la fel şi eu, luat cu asalt de duşmani, îmi aflu liniştea numai în tabernacolul Tău, unde nici prietenii, nici neprietenii nu pot pierde sufletul meu.

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne! Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem.

Mai mult decât mine, ei au mărturisit în faţa întregii lumi păcatele mele. Ei m-au biciuit când eu şovăiam să mă biciuiesc. Ei m-au chinuit când eu voiam să fug de chinuri. Ei m-au lovit când eu încercam să mă cruţ.

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne! Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem.

Când eu m-am socotit înţelept, ei m-au numit neînţelept. Când eu m-am socotit puternic, ei m-au batjocorit ca pe un slăbănog. Când eu am vrut să-i călăuzesc pe alţii, ei m-au obligat să fiu cel din urmă. Când eu credeam că mă odihnesc, ei mi-au răpit orice odihnă. Când eu mi-am clădit casă, să petrec în ea o viaţă lungă şi liniştită, ei mi-au dărâmat-o, lăsându-mă pe dinafară. Duşmanii au obligat mâinile mele să se ridice pururea în rugăciune înaintea Ta.

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne! Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem. Înmulţeşte-i şi fă-i încă şi mai neîndurători. Până când refugiul meu în Tine va fi fără de întoarcere. Până când toate nădejdile mele în oameni se vor spulbera ca pânza de păianjen. Până când pacea deplină se va aşterne peste sufletul meu, iar inima mea va deveni mormânt al celor două surori gemene – trufia şi mânia. Până când voi dobândi comori numai în ceruri, smulgându-mă pentru totdeauna din capcana aducătoare de moarte a bunătăţilor lumeşti.

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne! Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem. Mulţumită duşmanilor mei am învăţat ceea ce atât de greu se învaţă, anume că omul n-are pe lume alt duşman decât el însuşi. Îşi urăşte duşmanii numai cel care n-a înţeles că ei nu sunt duşmani, ci prieteni necruţători. Îmi este greu să spun cine mi-a făcut, toată viaţa, mai mult bine – prietenii sau duşmanii. De aceea, binecuvântează-i, Doamne, pe prieteni şi pe duşmani...

miercuri, 4 iulie 2012

Închipuiţi-vă că într-o zi...

...ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

Nicio avere nu e mai de preţ decât un prieten bun

Iubirea - Iubirea aproapelui

Prietenia este sentimentul cel mai des trăit, fiind considerat cel mai important în relaţiile interumane. Prietenia adevărată se întemeiază pe cuvintele Mântuitorului: "De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”. (Ioan 15, 13-14) În acest sens, între prieteni nu există secrete şi nicio relaţie de subordonare, ci doar o trăire comună a sentimentelor. Acolo unde există respect şi încredere neîncetată, acolo Dumnezeu picură iubire şi astfel prietenia ajunge să se transforme în prietenie adevărată, care este un dar de la Dumnezeu.

Prietenii sunt acele persoane apropiate nouă cărora le împărtăşim toate problemele, necazurile şi gândurile bune, care au mereu un sfat la îndemână şi care ne fac viaţa mai frumoasă. Nu sunt doar persoane apropiate, ci uneori pot fi chiar mai mult de atât. Aceştia se numesc prieteni adevăraţi, prieteni fideli, sinceri. A avea prieteni nu este totuna cu a avea prieteni adevăraţi. Prietenii adevăraţi sunt îngeri cu chip de om trimişi de Dumnezeu pe pământ pentru a ne călăuzi paşii în viaţă, pentru a ne face viaţa mai frumoasă şi pentru a avea aliaţi de nădejde în lupta cu necazurile tot mai apăsătoare.

Prieten îţi poate fi oricine. Prieten îţi este tatăl sau mama, prieten îţi este fratele sau soră şi uneori chiar şi bunicii pot fi prieteni, însă prieten adevărat îţi este doar acela care simte la fel cum simţi şi tu. Prieten adevărat este acela care, într-o situaţie deosebită, nu te trădează, nu te părăseşte, ci ar fi în stare să-şi dea şi viaţa pentru binele tău. Prieten adevărat este acela care te susţine în ceea ce vrei să faci, indiferent cât de nebunesc i s-ar părea, dar în același timp lipsit de păcat.

Prieten adevărat este acela care îţi va aduce aminte în ceea ce crezi când te va vedea dezorientat. Prieten adevărat este acela care este în stare să meargă până în pânzele albe şi înapoi împreună cu tine, deşi niciodată nu îţi va spune asta. Dar ţi-o va dovedi cu fiecare ocazie. Din păcate prietenii adevăraţi sunt cel mai greu de găsit. Mulţi se înşeală crezând că au descoperit adevăraţii prieteni, dar care la prima întâmplare mai dificilă îşi arată colţii şi imediat te "muşcă" fără milă... De fapt, în zilele noastre, nu este chiar atât de greu să faci pe prietenul adevărat. Este de ajuns câteva fapte bune şi câteva vorbe "dulci" şi gata, prietenul adevărat ţi-a ieşit în cale... Dar nu e aşa! Aceştia nu se numesc prieteni, ci profitori, mişei, şi grav este faptul că acest fel de "prieteni" este tot mai des întâlnit!

O prietenie adevărată se întemeiază pe iubire. Iubirea este cea mai mare poruncă a Mântuitorului. Ea se arată nu prin vorbe, ci prin fapte, prin ajutorul dat şi prin compasiune, prin trăirea sufletească. Prietenul adevărat este acela care se bucură de bucuria prietenului său şi se întristează de necazul lui. Adevăratul prieten este cel care nu rămâne indiferent, ci se implica sufleteşte. De asemenea, prietenia adevărată se vede la vreme de necaz, de cumpănă în viaţa cuiva.

De altfel, ca să verifici dacă o persoană îţi este prieten adevărat procedează astfel: pătrunde-i în suflet şi caută acolo încrederea, bunătatea, sinceriţa​tea şi fidelitatea.. Dacă nu găseşti nimic, înseamnă că acea persoană nu îşi merită locul în inima ta, ci doar se preface că îţi este prieten adevărat...

Închei prin cuvintele frumoase ale Sfântului Antonie cel Mare: "Nu-ţi descoperi gândurile tuturor, ci doar acelora care pot să-ţi vindece sufletul." Aceste cuvinte cuprind toată esenţa prieteniei şi se referă la faptul că nu trebuie să iţi împărtăşeşti gândurile oricui, ci doar acelora care simţi şi crezi că pot să te înţeleagă şi să îţi vindece sufletul...

"Cine are minte să ia aminte!"

,,Am întrebat ştiinţele: „Ce daţi voi ca avere omului?

Omul e veşnic, şi avuţia lui se cuvine să fie veşnică. Arătaţi-mi această avuţie veşnică, această bogăţie de nădejde, pe care să o pot lua cu mine dincolo de hotarele mormântului! ,,,,La ce slujeşte studierea matematicii ? Obiectul ei este materia. Ea descoperă un anumit fel de legi ale materiei, învaţă numărarea şi măsurarea ei, folosirea Acestor măsuri şi numărători pentru nevoile vieţii pământeşti. Ea arată, ca pe o idee, existenţa unei mărimi infinite dincolo de hotarele materiei cunoaşterea şi definirea exactă a acestei idei este în mod logic cu neputinţă pentru orice fiinţă raţională, dar limitată. Matematica arată numere şi măsuri ce nu pot fi supuse cer- cetării omului unele din pricina mărimii lor uriaşe, iar altele din pricina extremei lor micimi; ea arată existenţa unor cunoştinţe către care omul are o năzuinţă înnăscută, dar către care ştiinţa nu are mijloace să îl înalte. Matematica face doar aluzie la existenţa unor lucruri aflate în afara cuprinderii simţurilor noastre. Fizica şi chimia revelează un alt aspect al legilor materiei. Până la apariţia ştiinţei, omul nici nu ştia de existenţa acestor legi. Legile descoperite au arătat existenţa altor nenu-
mărate legi care sunt încă tainice. Unele din ele nu sunt încă explicate, în ciuda strădaniei omului de a le explica, altele nici nu pot fi explicate, din pricina mărginirii puterilor şi capacităţilor omului. Se pare, ne spunea elocventul şi inteligentul profesor Soloviov, rostind lecţia de introducere în chimie, că studiem această ştiinţă tocmai pentru a afla că nu ştim nimic şi nici nu putem şti: ea dezvăluie ochilor minţii noastre un domeniu atât de necuprins al cunoaşterii! Ea dovedeşte şi convinge cu o claritate palpabilă că materia, cu toate că ea, ca materie, trebuie să aibă graniţele sale, nu poate fi înţeleasă şi definită de oameni, atât din pricina vastităţii sale, cât şi din multe alte pricini. Chimia urmează treptele din ce în ce mai subtile ale materiei, o aduce la o subtilitate de-abia perceptibilă pentru simţurile omeneşti, în această stare subtilă a materiei încă vede complexitate şi capacitatea descompunerii în părţi alcătuitoare, şi mai subtile, chiar dacă descompunerea în sine nu mai este posibilă. Omul nu vede capăt subtilităţii materiei, cum nu vede capăt nici mărimii numerelor şi măsurilor. El înţelege că nesfârşitul trebuie să fie şi imaterial; dimpotrivă, tot ce este finit este material prin necesitate. Aceasta, însă, e o idee neclară; clară este existenţa ei. Apoi, fizica şi chimia lucrează doar cu materia, sporesc cunoştinţele privitoare la întrebuinţarea ei pentru nevoile vremelnice, pământeşti ale omului şi societăţii omeneşti. Mai puţin pozitivă decât ştiinţele sus-pomenite este filosofia, cu care mai ales se trufeşte omul căzut. Ştiinţele naturale se sprijină neîncetat pe experienţa materială, prin ea dovedesc adevărul teoriilor acceptate de ele, care fără această dovadă n-au loc în ştiinţă. Filosofiei îi lipseşte un mijloc hotărâtor de a convinge neîncetat prin experienţă. Mulţimea feluritelor sisteme ce nu conglăsuiesc între ele, care se contrazic unul pe altul, dau deja în vileag „iubirea de în- ţelepciune" omenească în aceea că nu are o cunoaştere pozitivă a Adevărului. Cât de mult spaţiu este în filo-sofie pentru bunul plac, pentru închipuire, pentru năs-
cociri, pentru delirul bombastic, nesuferit de ştiinţa exactă, precisă ! Cu toate acestea, filosofia este îndeobşte foarte mulţumită de sine. Odată cu lumina ei înşelătoare intră în suflet cu prisosinţă părerea de sine, semeaţă cugetare, trufia, slava deşartă, dispreţul faţă de aproapele. Lumea oarbă o acoperă, recunoscân-du-şi-o apropiată, cu laude şi cu cinstiri. Mulţumin- du-se cu acele cunoştinţe pe care le aduce filosofia, nu doar că nu primeşte idei corecte despre Dumnezeu, despre sine însăşi, despre lumea duhovnicească, ci, dimpotrivă, se molipseşte de idei pervertite, ce strică mintea, ce o fac neînstare, din pricina molipsirii şi vătămării ei de către minciună, de părtăşia cu Adevărul (2 Tim. III, 8). N-a cunoscut lumea prin înţelepciune pe Dumnezeu /(l Cor. I, 21) - spune Apostolul. Cugetarea trupească moartă este; cugetarea trupească este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu - că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Rom. VIII, 6-7), fiindcă acest lucru nu-i stă în fire. Fraţilor, luaţi seama ca nimeni să nu vă fure pe voi cu filosofia si cu înţelepciunea deşartă, după predania oamenilor, după stihiile lumii, iar nu după Hristos, întru Care vistieriile înţelepciunii si ale cunoştinţei sunt ascunse (Col. II, 8, 3). Filosofia, fiind vlăstar al căderii omeneşti, linguşeşte această cădere, o maschează, o ocroteşte şi o hrăneşte. Ea se înfricoşează de învăţătura Adevărului ca de osândire a ei la moarte (l Cor. III, 18). Starea în care este adus de filosofie este o stare de amăgire de sine, de pieire sufletească, ceea ce se vede foarte desluşit din cuvintele pe care le-am adus mai înainte ale Apostolului, ce porunceşte tuturor care vor să dobândească adevărata cunoaştere de la Dumnezeu să lepede cunoaşterea adusă de „iubirea de înţelepciune" a firii omeneşti căzute. Adevărata filosofie (iubire de înţelepciune) încape doar în învăţătura lui Hristos. Hristos este înţelepciunea lui Dumnezeu (l Cor.
1,24,30) Cel ce caută înţelepciune în afara lui Hristos, acela se leapădă de Hristos, leapădă înţelepciunea, îşi află si îşi însuşeşte raţiunea cea cu nume mincinos, avuţia
duhurilor căzute. Despre geografie, geodezie, lingvistică, literatură, despre celelalte ştiinţe, despre toate artele nici nu merită să mai amintim: toate acestea sunt pentru pământ; nevoia omului de ele încetează odată cu încetarea vieţii pământeşti - în cea mai mare parte, cu mult mai repede. Dacă întreaga vreme a vieţii pământeşti o voi întrebuinţa spre dobândirea unor cunoştinţe ce încetează odată cu viaţa pământească, ce voi lua cu mine dincolo de hotarele materiei grosiere ?... Ştiinţe ! Daţi-mi, dacă puteţi să-mi daţi, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva necuprins şi sigur, vrednic a se numi avuţie a omului!" ştiinţele au tăcut.
Pentru un răspuns mulţumitor, un răspuns cu adevărat necesar, vital, mă întorc spre credinţă. Dar unde te ascunzi tu, credinţă adevărată si sfântă ? N-am putut să te recunosc în fanatism, care nu e pecetluit cu blândeţea evanghelică; el sufla înfierbântare si semeţie ! N-am putut să te recunosc în învăţătura bunului plac, ce se desparte de Biserică, ce îşi alcătuieşte sistemul său nou, care în chip deşert şi lăudăros proclamă aflarea unei noi, adevărate credinţe creştine - şi asta la optsprezece veacuri de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Ah! în ce nedumerire grea plutea sufletul meu ! Cât de cumplit se chinuia ! Ce valuri ale îndoielii se ridicau asupră-i, valuri născute din neîncrederea în sine, din neîncrederea faţă de tot ce făcea zarvă, striga în jurul meu - din neştiinţa, necunoaşterea adevărului.
Si-am început să-L rog ades, cu lacrimi, pe Dumnezeu să nu mă lase jertfă rătăcirii, să îmi arate calea dreaptă pe care aş fi putut să mă îndreptez spre El cu nevăzutul umblet al minţii şi al inimii. Fără de veste mi s-a înfăţişat un gând... inima năzui spre el ca spre îmbrăţişarea unui prieten. Acest gând îmi insufla să studiez credinţa în izvoarele sale: în scrierile Sfinţilor Părinţi. „Sfinţenia lor", îmi grăia el, „stă chezăşie că sunt vrednici de crezare: pe ei să ţi-i alegi drept călăuzitori". M-am supus. Am aflat un mijloc pentru a face rost de lucrările sfinţilor bineplăcuţi ai lui Dumnezeu; cu sete am prins a-i citi, a-i cerceta în adâncime. După ce 1-am citit pe unul din scoarţă în scoarţă, mă apuc de altul; citesc, recitesc, studiez. Ce m-a izbit mai înainte de toate în scrierile Părinţilor Bisericii Ortodoxe ? Con- glăsuirea lor - conglăsuire minunată, măreaţă. Optsprezece veacuri mărturisesc într-un glas în gurile lor o singură învăţătură, învăţătura dumnezeiasca!,, Sfantul Ignatie Briancianinov

Rouă


Pe cerul albastru, senin, într-o zi minunată de vară, măreţul luminător săvârşea calea sa cea obişnuită. Ardeau crucile de aur ale bisericii cu cinci Jturle înălţate în cinstea Atotsfintei şi Dumnezeieşte începătoarei Treimi; cupolele ei argintii răsfrângeau strălucirea orbitoare a razelor soarelui. Umbra arăta venirea orei zece, la care începe de obicei Dumnezeiasca Liturghie. Mulţime numeroasă de popor grăbea de pe drumul mare în paşnicul sălaş călugăresc: era duminică ori praznic, nu mai ţin minte. Dincolo de zidul mănăstirii, spre răsărit, se află o poiană întinsă. Pe atunci era acoperită cu iarbă deasă, gingaşă, cu felurite flori sălbatice, flori care înfloreau^şi bineînmiresmau nepăsătoare, în toată libertatea, în acea zi căzuse peste ea rouă îmbelşugată. Nenumărate picături de rouă se zăreau pe fiecare floare, pe fiece tulpină şi frunză măruntă, şi în fiecare picătură se răs-frângea întocmai soarele; fiecare picătură răspândea raze asemenea cu razele de soare. Poiana arăta ca un covor întins de catifea, pe al cărui verde strălucitor şi adânc o mână risipitoare împrăştiase mulţime fără număr de pietre preţioase felurit colorate, cu minunate nuanţe, ape, raze şi strălucire.
în acea vreme un ieromonah, care se pregătea pentru slujirea Dumnezeieştii Liturghii, a ieşit adâncit în gânduri pe porţile lăturalnice, singuratice ale mănăstirii93 şi, după ce a făcut câţiva paşi, s-a oprit înaintea poienii întinse, în inima lui era linişte; liniştii din inima lui natura îi răspundea printr-o'linişte inspirată, acea linişte de care este plină dimineaţa minunată de iunie,
care este atât de bineprimită pentru contemplaţie, înaintea ochilor lui se aflau soarele pe cerul de azur, curat, şi nenumăratele răsfrângeri ale soarelui în nenumăratele picături de rouă de pe întinsa pajişte. Gândul i s- a pierdut în nesfârşire, mintea lui era fără gânduri, parcă anume pregătită, aşezată, pentru a primi o înti-părire duhovnicească. Ieromonahul a privit la cer, la soare, la picăturile de rouă strălucitoare şi fără veste s-a deschis înaintea ochilor sufletului lămurirea celei mai mari din tainele creştinătăţii, acea lămurire prin care poate fi lămurit neajunsul şi netâlcuitul, lămurirea prin asemănare vie, prin pitorescul tablou ce se înfăţişa înaintea ochilor lui. Parcă i-ar fi spus: „Iată! Soarele se zugrăveşte pe de-a-ntregul în fiecare picătură de rouă smerită, dar curată: aşijderea şi Hristos pe de-a-ntregul este de faţă şi Se îmbie pe Sfânta Masă în fiecare biserică creştină ortodoxă. El împărtăşeşte lumină şi viaţă părtaşilor Săi, care, împărtăşindu-se de Lumina şi Viaţa Dumnezeiască, devin ei înşişi lumină şi
viaţă, la fel cum picăturile de rouă, primind în sine razele de soare, încep ele însele să împrăştie raze asemenea cu razele de soare". Dacă soarele cel material şi stricăcios, zidire a Ziditorului, ce L-a costat, ca să vină la fiinţă, doar porunca fără de osteneală a voii Sale, se poate zugrăvi în acelaşi timp în nenumărate picături de apă, pentru ce însuşi Ziditorul, Cel Atotputernic şi Pretutindenea-Fiitor, n-ar putea fi de faţă pe de-a-ntregul, prin Atotsfântul Său Trup şi Sânge, prin Dumnezeirea unită cu acestea, în nenumărate biserici, unde potrivit poruncii şi rânduielii Lui este chemat asupra pâinii şi a vinului Atoatelu-crătorul şi Atotsfântul Duh spre săvârşirea celei mai mari, mai mântuitoare, mai nepătrunse taine ?
Purtând în sine o adâncă şi puternică întipărire duhovnicească, slujitorul Tainei s-a întors în chilie, întipă-rirea a rămas să trăiască în sufletul lui. Au trecut luni, au trecut ani, dar ea este la fel de vie ca şi în ziua când a fost simţită prima oară. împărţind cu aproapele folo-
73
sul si zidirea, o zugrăvesc acum, după mulţi ani, cu cuvântul şi cu condeiul. Sărmană zugrăvire ! Condeiul si cuvântul sunt slabe pentru a înfăţişa cu toată deplinătatea şi adâncimea tainicele vederi duhovniceşti.
Sfinţită vedere de taină ! Sfinţită vedere a minţii! Cât de neaşteptat apari printr-o privelişte vie şi izbitoare minţii pregătite pentru vederea tainelor prin pocăinţă şi rugăciune cu luare aminte, însingurată ! Cât de puternică, de limpede, de vie e cunoştinţa pe care tu o împărtăşeşti! Cu ce putere de încredinţare netăgăduită şi nepătrunsă eşti plină ! Tu nu atârni de oameni: vii la cel pe care îl alegi, sau la care eşti trimisă, în van ar voi omul să pătrundă în tainele duhovniceşti singur, prin propria sa sforţare! Unul ca acesta va fi numai un visător nevolnic, ce rătăceşte pe pipăite prin întunericul amăgirii de sine, fără a simţi şi împărtăşi altora nici lumină, nici viaţă. Cum sună lanţurile la mâinile şi la picioarele celui întemniţat, aşa răsună în gândurile si cuvintele visătorului ecoul silniciei, făţăriei, robiei si urâciunii păcatului. Calea spre vederea duhovnicească de taină este petrecerea statornică a omului în pocăinţă, în plâns şi lacrimi pentru păcătoşenia sa. Plânsul şi lacrimile sunt colirul prin care se tămăduiesc ochii sufletului (Apoc. III, 18).

Marea vieţii



înaintea ochilor mei se află marea - măreaţa mare. Aici, în părţile de miazănoapte, ea e de obicei posomorâtă şi înviforată, dar uneori este şi minunată. Mare largă ! Mare adâncă ! Atragi la tine şi privirile, şi gândurile, îndelung privesc la mare, dus pe gânduri. Nu este felurime în această privelişte; dar privirea şi gândurile nu se pot rupe de ea: parcă ar pluti pe marea cea întinsă, parcă s-ar cufunda în ea. Ce insuflare în şanurile mării! Ce plinătate se simte în suflet atunci când ochii se îndulcesc şi se satură de contemplarea mării! Să ne uităm, prieteni, să ne uităm la mare din adăpostul nostru mănăstiresc, aşezat lângă mare de mâna Proniei lui Dumnezeu.
Dincolo de mare - o altă mare: cetatea de scaun a Nordului puternic. Măreaţă este vederea ei peste mare, de pe malul mării, unde se află mănăstirea Preacuvio-sului Serghie94. Marea aceasta este o parte a vestitei Baltice. Ea se întinde largă, cristalină, argintie, între ţărmurile line, şi e închisă de Kronstadt, înapoia căruia nemărginirea mării se topeşte în nemărginirea cerului.
Cânta oarecând Sfântul David marea cea mare şi largă. Acolo sunt jigării cărora

nu este număr, grăieşte el, vietăţi mici si mari, peştii mării, care umblă cărările mării; acolo corăbiile umblă, şarpele acesta pe care l-ai zidit ca să fie batjocorit95 (Ps. CUI, 26-28; Ps. VIII, 8). Cuvintele lui David au o însemnătate tainică. Această însemnătate ne-o tâl-cuiescc Sfinţii Părinţi.
„Mare" este numită lumea; nenumăratele „jigănii" şi „peşti" de care este plină această mare sunt oamenii de toate vârstele, din toate popoarele, din toate cinurile, care slujesc păcatului; prin
„corăbii" se înţelege îndeobşte Sfânta Biserică, iar aparte creştinii, care biruiesc lumea. „Balaur" care trăieşte în mare este numit îngerul căzut, ce a fost aruncat din cer pe pământ96. Sfânta Biserică este purtată pe apele mării vieţii de-a lungul întregii sale pribegii pământeşti, prin veacuri, prin miile de ani. Ţinând de lume prin situaţia ei materială, nu ţine de ea prin duhul său, aşa cum i-a spus Domnul prin Apostoli: Din lume nu sunteţi, ci Eu v- am ales pe voi din lume (In. XV, 19): „după trup, prin trebuinţele trupeşti, sunteţi ai lumii; după duh nu sunteţi ai lumii, fiindcă sunteţi ai lui Dumne- zeu, pe Care L-au urât" (In.XV, 15, 24). Sfânta Biserică este purtată pe valurile mării vieţii rămânând mai presus de valuri prin dumnezeiasca ei învăţătură, având în şanurile sale adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, adevărata cunoştinţă despre om, despre bine şi rău, despre lumea materială şi vremelnică, despre lumea duhovnicească şi veşnică. Toţi creştinii adevăraţi din întreaga lume aparţin singurei Biserici adevărate şi, ţinând învăţătura ei în toată plinătatea şi curăţia, alcătuiesc acea adunare de corăbii care străbate marea vieţii fără a se cufunda în adâncurile ei întunecate. Pribegeşte pe apele mării vieţii, năzuieşte spre veşnicie orice adevărat creştin. Pe marea materială nu poate fi locuinţă statornică; pe ea trăieşte doar pribegia; nici pe marea vieţii nu e nimic statornic, nu e nimic care să rămână pentru totdeauna al omului, să-1 însoţească în mormânt. Numai faptele lui bune şi păcatele fcii merg cu el în veşnicie. Gol intră omul în viaţa pământească şi iese din ea părăsindu-şi şi trupul. Nu văd aceasta robii lumii, robii păcatului: o vede adevăratul creştin. El poate fi asemănat unei corăbii mari prea-pline cu felurite comori duhovniceşti, pe care le înmulţeşte fără încetare în calea sa. Lumea nu poate încăpea aceste bogăţii, atâta sunt de mari; şi sunt aşa de preţioase, că toate bogăţiile lumii sunt ca nimic pe lângă ele. Lumea pizmuieşte aceste bogăţii, suflă ură spre cel care le-a dobândit. Corabia, în ciuda trăiniciei şi a mărimii
sale, este pândită de vânturi potrivnice, de furtuni, de stânci ascunse sub apă, de bancuri de nisip; orice creştin, cu toate că este îmbrăcat în Hristos, trebuie să îşi săvârşească pribegia pământească împresurat de numeroase primejdii. Toţi cei ce vor să se mântuiască, până la unul, vor fi prigoniţi (2
Tim. III, 12). Corabia năzuieşte către liman; în cale se opreşte doar pentru foarte scurtă vreme, când este neapărată nevoie. Şi noi suntem datori să năzuim din toate puterile spre cer, spre veşnicie. Să nu ne împătimim cu inimile de nici un lucru vremelnic! Să nu se lipească sufletul nostru de nici un lucru pământesc, să nu se lipească prin lucrarea amăgirii de sine care trăieşte în noi, prin lucrarea amăgirii de sine care ne împresoară ! Prin căderea noastră ple-catu-s-au în ţărână sufletele noastre, a căpătat aplecare spre tot ce este stricăcios, lipitu-s-a de pământ pântecele nostru, fiinţa noastră duhovnicească, în loc să tindă către cer şi către veşnicie. Să purtăm slujirile noastre pământeşti, îndatoririle noastre pământeşti ca şi cum ar fi puse asupra noastră de către Dumnezeu, plinin-du-le ca înaintea Lui, cu mărturie bună a conştiinţei, cu râvnă, pregătindu-ne să dăm socoteală pentru plinirea lor lui Dumnezeu. Să nu fure, să nu spurce aceste slujiri insuflările şi scopurile păcătoase ! Să săvârşim faptele pământeşti cu

scopul de a plăcea lui Dumnezeu, şi faptele pământeşti vor deveni fapte cereşti. Cea mai însemnată şi esenţială slujire a noastră să fie slujirea lui Dumnezeu, năzuinţa de a deveni ai Lui. Slujirea lui Dumnezeu stă în necontenita aducere aminte de Dumnezeu şi de poruncile Lui, în plinirea acestor porunci prin întreaga noastră purtare, atât văzută cât şi nevăzută. Corabia e condusă de cârmaci; gândul acestuia e fără contenire la limanul unde trebuie să ajungă încărcătura corăbiei; el se îngrijeşte neîncetat să nu se abată de la calea sa pe mare, unde cale e pretutindeni şi nicăieri. Ba se uită la cer, la luminătorii acestuia, ba la hartă si la compas: după semnele pe care le vede într-o parte şi în celalaltă cârmuieşte corabia. Pe om îl cârmuieşte
mintea lui. Nici pe marea vieţii nu sunt cărări; pe ea este cărare pretutindeni pentru creştinul adevărat. Nimeni nu ştie ce împrejurări îl aşteaptă în viitor, ce împrejurări îl aşteaptă peste o zi, peste un ceas. în cea mai mare parte ne aşteaptă lucruri neprevăzute si neaşteptate. In statornicia vântului prielnic nu te poţi încrede, el suflă uneori vreme îndelungată, însă cel mai adesea se preschimbă fără veste în vânt potrivnic, în-tr-o furtună îngrozitoare. Pentru creştin e pretutindeni cale: creştinul crede că tot ce se săvârşeşte cu el se săvârşeşte din voia lui Dumnezeu. Pentru creştin şi vântul potrivnic e prielnic, supunerea în faţa voii lui Dumnezeu îl împacă cu cele mai grele, cele mai amare împrejurări. Mintea noastră este datoare să îşi tindă necontenit privirile către cerul duhovnicesc - Evanghelia, din care străluceşte ca un soare învăţătura lui Hris-tos; ea e datoare să ia seama necontenit la inimă, la conştiinţă, la lucrarea lăuntrică şi la cea dinafară. Fie ca acest cârmaci să tindă neabătut spre veşnicia fericită, amintindu-şi că uitarea veşniciei fericite duce la veşnica nenorocire. Fie ca mintea să înfrâneze inima aşa încât aceasta să nu fie atrasă de împătimire la cele deşarte şi stricăcioase, de la răcirea faţă de cele nestrică-cioase şi adevărate de dragul celor stricăcioase şi deşarte. Fie ca ea să ia aminte adeseori la conştiinţă ca la acul compasului, ca să nu capete o îndreptare nepotrivită cu cea pe care o arată conştiinţa. Fie ca ea să călăuzească întreaga lucrare a omului în chip bineplăcut lui Dumnezeu, aşa încât limanul de dincolo de nori al veşniciei să îşi deschidă porţile şi corabia să intre în şanurile lui, împovărată de comori duhovniceşti.
Să nu ne înfricoşăm de furtuna mării vieţii. Valurile ei urcă până la ceruri, se pogoară până în adâncuri, însă credinţa vie nu-i lasă pe creştin să se înece în valurile sălbatice. Credinţa îl trezeşte pe Mântuitorul Cfcre doarme la cârmă, Care de fapt Se preface adormit, cu un înţeles tainic, înaintea ucenicilor Lui care străbat marea vieţii, atunci când ei înşişi cad în lenevie; credin-
ţa strigă către Mântuitorul cu rugăciune de foc din inima smerită, din inima îndurerată pentru păcătoşenia şi neputinţa omenească, cere ajutor, izbăvire si le primeşte. Domnul şi Stăpânul tuturor ceartă vânturile şi marea, face să se aştearnă peste mare şi în văzduh linişte mare (Mt. VIII,
26). Ispitită de vifor, se simte, întărită: cu noi puteri, cu nouă bărbăţie, ea se pregăteşte de nevoinţe noi.
Să nu avem încredere în liniştea mării vieţii: această linişte este amăgitoare; marea e schimbătoare. Să nu ne îngăduim a ne deda nepăsării: corabia poate să nimerească fără veste peste un banc de nisip sau peste o stâncă de sub apă nebăgată de seamă, acoperită de unde puţin adânci, poate să se lovească şi să capete o vătămare cumplită. Uneori vine un norişor ce pare neînsemnat: deodată începe să arunce din sine vifor, tunete, fulgere, şi păruta linişte a mării începe să fiarbă de o

furtună primejdioasă. Viaţa noastră este preaplină de necazuri, întorsături ale sorţii, ispite. Mintea noastră, chiar, ne întinde curse: această călăuză nu rareori se abate de la cale, trăgând după sine în rătăcire întreaga noastră viaţă. Ne întinde curse inima noastră, plecân-du-se să împlinească propriile sale imbolduri, depărtân-du-se de plinirea voii lui Dumnezeu. Ne întinde curse păcatul, atât păcatul sădit în noi prin cădere, cât şi păcatul ce lucrează asupra noastră din smintelile ce ne împresoară de pretutindeni. Ne întinde curse lumea, care slujeşte deşertăciunii şi stricăciunii, care se străduieşte să îi plece pe toţi spre această slujire, întrebuinţând atât linguşirile, cât şi prigoana. Ne întind curse vrăjmaşii
-duhurile căzute; ne întind curse oamenii stăpâniţi de ele, înrobiţi lor. Adeseori, chiar prietenii ne întind curse, cu voie sau fără voie. Domnul ne- a poruncit să priveghem neîncetat asupra noastră, călindu-ne în fapta bună, în-grădindu-ne de păcat prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin credinţă, prin smerenie.
Cine sunt vietăţile mari, care pasc pe necuprinsa întindere a mării vieţii ? Nici pentru mine însumi, nici
pentru alţii nu aş dori vreo asemănare cu aceşti uriaşi ai mării, ce au o singură bucurie: adâncurile întunecate, acoperite de apă, unde nu pătrund razele soarelui; acolo trăiesc ei, acolo petrec, ieşind câteodată de acolo după pradă pentru a-şi tine viaţa lor prin omorârea a numeroase jertfe. Privirile lor umede, sălbatice, nu suferă nici urmă de lumină. Prin aceste
„vietăţi mari" Scriptura înţelege pe oamenii mari prin capacităţi, bogăţie, putere, însă, vai!, legaţi cu întreg sufletul de stricăciune. Inima şi gândurile lor sunt îndreptate numai şi numai spre căutarea slavei şi desfătării pământeşti. Ei s-au scufundat, s-au înecat în marea vieţii, alergând numai după cele vremelnice, de o clipă, numai după păreri: ei umblă, spune Scriptura, cărările mării (Ps. VIII, 8). Ciudate sunt aceste cărări! Urmele lor pier în urma celor ce le străbat, şi pentru aceştia nu este înainte nici urmă de cărare. Această sporire pământească nu ştie ce caută; aflând lucrul pe care 1-a dorit, parcă nu 1-ar mai avea; doreşte iarăşi, caută iarăşi. Apăsătoare, nesuferită e pentru fiii lumii lumina învăţăturii lui Hristos. Ei fug de această lumină în prăpăstii întunecoase şi adânci: împrăştierea, distracţia cea de multe feluri, bucuriile trupeşti. Acolo, în întunericul duhovnicesc, îşi petrec ei viaţa pământească, fără un ţel duhovnicesc, veşnic. Pe asemenea oameni Scriptura nu-i învredniceşte numelui de oameni: omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte, asemănatu-s-a lor (Ps. XLVIII, 12). Om este cel ce s-a cunoscut pe sine, a zis Preacuviosul Pimen cel Mare; om este cel care a cunoscut însemnătatea sa, starea sa, rostul său. Vietăţi mici sunt numiţi oamenii ce nu sunt dăruiţi cu însuşiri deosebite, nu au parte de bogăţie şi de putere, dar în această stare a lor slujesc deşertăciunii şi păcatului. Ei nu au mijloace pentru a săvârşi faceri de rele întinse şi răsunătoare - dar călăuziţi, mânaţi, %rbiţi fiind de voia lor vătămată prin răutate, iau parte la ne» legiuirile săvârşite de vietăţile mari - săvârşesc ei înşişi nelegiuiri, după măsura puterilor şi mijloacelor pe care i- »,, ţ;; »-5tărocr în marea vieţii fără conştiinţă, fără ţel.
„Şarpe" - împăratul tuturor celor din ape (Iov XLI, 24), şarpele acesta, pe care l-ai zidit ca să fie batjocorit (Ps. CUI, 28) - este numit îngerul căzut, din pricina îmbelşugării răutăţii şi vicleniei care trăiesc în el. Acesta lucrează cât poate de tainic, ca lucrarea lui, fiind puţin băgată de seamă, să fie cu atât mai necruţătoare, mai ucigaşă. Robii lui nu simt lanţurile cu care sunt ferecaţi din toate părţile, şi slăvesc robia cea pierzătoare cu
Sfântul Ignatie Briancianinov
numele de „libertate" şi „fericirea cea mai înaltă", îşi bat joc de acest şarpe adevăraţii creştini, care văd meşteşugirile lui prin curăţia minţii şi le calcă prin puterea harului dumnezeiesc ce adumbreşte sufletele lor. Să fim asemenea corăbiilor care plutesc pe mare cu bună rânduială ! Partea cea mai însemnată a lor este şi ea în apă, dar ele nu sunt cufundate în apă pe de-a-ntregul, precum sunt cufundaţi peştii şi celelalte vieţuitoare din mare. Nu este cu putinţă, nu este cu putinţă ca cel care străbate marea vieţii să nu fie udat de apele ei: însă nu trebuie să ne scufundăm în ele.
în mare se află jigănii cărora nu este număr. Ce putem spune despre ele ? Numirea lor spune totul. Nefericită soarta celor pe care cuvântul lui Dumnezeu i-a lipsit de numele de oameni şi i-a coborât la numele de necuvântătoare: cu cât sunt mai nefericiţi cei pe care El, Atot-sfântul Cuvânt, Judecătorul lumii, i-a pecetluit cu numele de „jivine" ? Nu apele adânci sunt locuinţa şi plăcerea lor statornică, ci mâlul puturos şi murdar, în care sunt aduse de apa înfuriată $i în care se înglodează toate necurăţiile, în care sunt aduse şi în care putrezesc hoiturile oamenilor ce au pierit în întâmplările cumplite de pe mare, de hangerul piraţilor mării vieţii.
Fraţii mei! Prietenii mei! Stau împreună cu voi pe ţărmul mării, privesc la marea brăzdată de dungi în felurite culori. Dincolo de mare - o altă mare, ce are cupole de aur strălucitor şi orologii... între timp, în biserică se înalţă cântarea cea măreaţă şi plină de înţelesuri: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive"


Sfantul Ignatie Briancianinov

duminică, 15 ianuarie 2012

Totul ne desparte pe tine si pe mine:

distanta, oamenii, viata si poate si destinul.Nu ma tem nici de zambetul tau. Deci nu ma tem de nimic. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odaii tale: departarea. Sunt cea mai mica fata a lumii intre randunelele ei fiindca ma infasor in intregul ei necunoscut. Privirea ta nu ma va gasi nicaieri. Amintirea ta nu are unde sa ma afle. Glasul tau nu poate sa ma strige si nu stie unde. Sunt intre cele patru zari: raspantia lor.
Cu zece ani in urma ti-as fi spus :"Cu-cu". Dar sufletul meu si-a pierdut glasul copilariei. Stii sa asculti? Auzi vantul la fereastra? Auzi pasarile care pleaca si se intorc, ducand si aducand primavara? Stii ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic? Sunt pe acolo si intr-acolo, fara fiinta, o apropiere si o indepartare in preajma ta.
Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si dusa in intunericul fara fund.

duminică, 8 ianuarie 2012

De ce pe masura ce ne maturizam tindem sa devenim tot mai seriosi si mai incruntati? Suntem prinsi in cursa in care alergam in fiecare zi de dimineata la trezire cand ne grabim sa infulecam micul dejun cu o mana si ne facem freza cu cealata, pana seara tarziu cand istoviti ne aruncam in pat gandindu-ne la alta zi care a trecut.

Ce-ai realizat ieri si a meritat tot efortul asta?

Suntem atat de concentrati pe munca, munca, munca.

Cariera, cariera, cariera.

Facturi, facturi, facturi.

In toata alergatura asta am uitat ca suntem aici ca sa apreciem viata, sa simtim si sa ne bucuram de clipele ce ni se ofera. Uitam sa zambim si pierdem dulceata momentului de ACUM si AICI pentru o bancnota in plus la sfarsitul lunii. Sunt saptamani cand zilele trec atat de repede incat sambata abia realizezi ca a venit weekendul si din obisnuita te scoli si vrei sa te duci la serviciu.

Sindromul lumii de azi este viata traita in viitor, stresul, lipsa zambetului si alergarea la urmatorul task de pe o lista fara sfarsit. Hai sa ne oprim pentru un moment. Macar un minut, macar o secunda, macar o clipa. Viata merge cu aceeasi viteza de 60 de minute pe ora indiferent ce facem. Vrei sa pui un minut deoparte azi ca sa zambesti si sa SIMTI ?

Sa iesi afara in ploaie cu capul gol, sa arunci umbrela, sa inchizi ochii…si pentru un minut sa simti cu picaturile din cer se unesc pe corpul tau

Sa te scoli dimineata devreme, sa iesi intr-un parc si sa simti cum n-ai simtit niciodata ca totul se trezeste pentru o noua zi.

Sa simti cum inverzeste iarba

Sa simti cum se bucura o vrabie cand gaseste o firimitura pe jos

Sa simti cat de bine e sa te deschizi catre ceilalti.

Sa simti cum e sa plangi.

Sa simti cum e sa ierti.

Sa simti cum e sa-ti pese.

Sa simti cum urca in tine un fior cand primesti un telefon de la mine

Sa te uiti la un copil si sa-l iei ca model.

Am uitat sa fim copii si avem nevoie sa ne uitam la ei. Nimeni nu exprima mai bine ca un copil sentimentele pe care le traieste. Bucurie, tristete, furie, dezamagire, admiratie…le vezi la maxima intensitate in ochii unui copil.

Problema nu e ca nu mai simtim, ci ca am uitat sa exprimam ce simtim. Am uitat sa exprimam dragostea, durerea, pasiunea, bucuria, dorul, tristetea. Daca e sa te bucuri, de ce sa nu te bucuri ca un copil cand primeste prima lui bicicleta? Daca e sa razi, de ce sa nu razi in hohote? Nu mai pune mana la gura cand RAZI. Razi in hohote si bucura-te de ce simti.
De ce ma cauti in lume cand simti ca sunt...in tine?De ce ma cauti departe cand simti ca sunt in tine,cu tine dinainte de a te naste?Spune-mi daca as plange cu lacrimile tale m-ai crede ca ...traiesc in tine,prin tine?Daca as rade cu rasul tau m-ai crede ca te iubesc mai dinainte de-a te fi nascut... si daca as zambi cu zambetul tau m-ai crede ca sunt... chiar aici!Pune mana,curaj!!!Privind spre mine,fata frumoasa...nu-i asa ca ai sentimentul ca ma stii de-o viata?Ca si cum nu as veni din lumea rece si intunecata...ci din tine,din inima ta!Vrei sa ma simti?Sunt acolo,in inima ta!Pune mana...sub sanul tau stang este un iepuras speriat care se zbate mereu..sa iasa!Ma simti...acum?
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune "te iubesc"si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.
Au fost barbati in viata mea..care mi-au dezbracat trupul,mi-au vazut partile ascunse ale trupului meu.Unii au facut dragoste si au plecat satisfacuti de faptul ca m-au avut,mi-au avut trupul...Dar nici unul nu a reusit sa ma dezbrace cu adevarat..Mi-au dezbracat trupul ....dar de fapt...tot imbracata am ramas...„Putine femei se dezbraca cu adevarat in fata unui barbat...si putini barbati ...pricep !!Desi ...toata viata viseaza sa faca asta..sa se dezbrace cu toata fiinta in fata unui barbat...ar fi fericite sa faca asta...nu doar cu trupul!....................Femeile isi pretuiesc enorm trupul,fecioria...Ele viseaza sa-si daruiasca trupul unui SINGUR barbat,pentru totdeauna...Daca i-ai luat fecioria,i-ai luat totul ,insasi esenta feminitatii ei...Nu te juca cu asta,tu ,barbatul care te apropii ,gandeste-te la asta cand te atingi de ea...Poti distruge acea fiinta pe viata...si uita-te in jurul tau....e plin de femei care au murit de mult,care nu mai au nimic din inocenta lor ,din feminitatea lor....Ne plangem ca a disparut femeia adevarata....A fost ucisa de cate un individ...care a amagit-o sa-si daruiasca fecioria si a lasat-o ....complet dezgolita,si nu la trup ma refer.Iubeste-o si vei avea langa tine o fiinta care-ti va aduce toata frumusetea,toata magia,tot sublimul il vei avea la picioare...Uita-te in jurul tau..e plin de femei care au murit de mult,de femei carora le-au fost calcate visele in picioare.Dar iubeste-o si nu o minti,tu,barbatul UNIC din viata ei...Omul fara iubire moare,sufletul lui se hraneste cu iubire...Femeia e toata ...UN SUFLET!