vineri, 5 septembrie 2014

  • Copiii sunt ai lui Dumnezeu si nu ai tai!



    Povesteste o mamă:

    I-am spus odată Stareţului – la Mănăstire: - Mult mă neliniştesc pentru copiii mei ca să nu păţească ceva, ca să nu li se întâmple vreun rau. Primesc o mie şi unu de gânduri în mintea mea. Răspunsul Stareţului a venit rapid, la tensiune înaltă şi mişcator în acelaşi timp: - Şi cine ţi-a spus că aceşti copii sunt ai tai? Sunt ai lui Dumnezeu. Sunt mieluşeii Lui şi El te-a pus să-i păzeşti. *** La întrebarea: - Unde este dragostea lui Dumnezeu? De ce lasă să moara si copiii mici? a răspuns: - Dumnezeu a încredinţat părinţilor educaţia copiilor Lui şi nu a copiilor Lor. Copiii sunt ai lui Dumnezeu şi nu ai lor. Dumnezeu, prin moartea copiilor mici face de multe ori ceea ce face păstorul cu oaia îndărătnică ce nu vrea să intre în staul. Îi răpeşte mielul ca s-o silească să vină şi ea alături de el.
    Extras din Crâmpeie de viaţă. Din viaţa şi învăţătura Părintelui Epifanie Teodoropulos, Editura Evanghelismos, Bucureşti

  • Lasati preotii in pace!



    Am auzit,deseori,oameni care aruncau cu hule ,cu noroi in preoti,monahi sau ierarhi...in fetele bisericesti...,,Ia uite ce face ,,popa,,cutare sau calugarul ala sau...,,Ma uitam mirat la ei....,,mai,tu te rogi cat se roaga ala?Stii tu lacrimile si patimile lui?Cum indraznesti?Ia pune mana si te roaga cat se roaga acela si o sa vezi cum vin ispitele asupra ta...cum mancarea ti se va parea mai buna,cum femeile mai frumoase si ti se va aprinde pofta trupeasca in tine,demonul desfranarii.Noi,care abia daca scapam o rugaciune seara,la culcare sau mai mergem asa,din an in Paste la biserica...nu ii facem deloc deranj vrajmasului.Dar ei...care fac atatea rugaciuni si canoane...(fa si tu si vei simti pe pielea ta)vrajmasul e furios pe ei,si ii ataca cu razboaie de tot felul,cu ispite...Si...fiind oameni,e greu sa nu cazi in ispite...Asa ca fereste-te sa ii judeci,sa judeci pe oricine ,si vezi-ti de pacatele tale si lasa-i pe ei...Numai Domnul are dreptul sa judece!

  • O mana de ajutor



    În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste şine. Alături, Caporalul striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor. Trecând pe acolo, un om l-a întrebat:
    - De ce nu-i ajuţi şi dumneata ?
    - Eu sunt Caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!
    Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi el cot la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului. După scurt timp, au reuşit să elibereze şinele. Încântaţi de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care, luându-şi haina să plece, i-a mai spus caporalului:
    - Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată!
    - Da ?! – zise în batjocură Caporalul. Dar cine eşti dumneata ?
    - Sunt Generalul acestei Divizii …

    “Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora.”
    ( Sfântul Ambrozie )