-
Copiii sunt ai lui Dumnezeu si nu ai tai!
Povesteste o mamă:
I-am spus odată Stareţului – la Mănăstire: - Mult mă neliniştesc
pentru copiii mei ca să nu păţească ceva, ca să nu li se întâmple vreun
rau. Primesc o mie şi unu de gânduri în mintea mea. Răspunsul
Stareţului a venit rapid, la tensiune înaltă şi mişcator în acelaşi
timp: - Şi cine ţi-a spus că aceşti copii sunt ai tai? Sunt ai lui
Dumnezeu. Sunt mieluşeii Lui şi El te-a pus să-i păzeşti. *** La
întrebarea: - Unde este dragostea lui Dumnezeu? De ce lasă să moara si
copiii mici? a răspuns: - Dumnezeu a încredinţat părinţilor educaţia
copiilor Lui şi nu a copiilor Lor. Copiii sunt ai lui Dumnezeu şi nu ai
lor. Dumnezeu, prin moartea copiilor mici face de multe ori ceea ce face
păstorul cu oaia îndărătnică ce nu vrea să intre în staul. Îi răpeşte
mielul ca s-o silească să vină şi ea alături de el.
Extras din Crâmpeie de viaţă. Din viaţa şi învăţătura Părintelui Epifanie Teodoropulos, Editura Evanghelismos, Bucureşti
-
Lasati preotii in pace!
Am auzit,deseori,oameni care aruncau cu hule ,cu noroi in
preoti,monahi sau ierarhi...in fetele bisericesti...,,Ia uite ce face
,,popa,,cutare sau calugarul ala sau...,,Ma uitam mirat la
ei....,,mai,tu te rogi cat se roaga ala?Stii tu lacrimile si patimile
lui?Cum indraznesti?Ia pune mana si te roaga cat se roaga acela si o sa
vezi cum vin ispitele asupra ta...cum mancarea ti se va parea mai
buna,cum femeile mai frumoase si ti se va aprinde pofta trupeasca in
tine,demonul desfranarii.Noi,care abia daca scapam o rugaciune seara,la
culcare sau mai mergem asa,din an in Paste la biserica...nu ii facem
deloc deranj vrajmasului.Dar ei...care fac atatea rugaciuni si
canoane...(fa si tu si vei simti pe pielea ta)vrajmasul e furios pe
ei,si ii ataca cu razboaie de tot felul,cu ispite...Si...fiind oameni,e
greu sa nu cazi in ispite...Asa ca fereste-te sa ii judeci,sa judeci pe
oricine ,si vezi-ti de pacatele tale si lasa-i pe ei...Numai Domnul are
dreptul sa judece!
-
O mana de ajutor
În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei
căi ferate distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau,
nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste şine. Alături, Caporalul
striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor. Trecând pe acolo, un om
l-a întrebat:
- De ce nu-i ajuţi şi dumneata ?
- Eu sunt Caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!
Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să
tragă şi el cot la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului. După scurt
timp, au reuşit să elibereze şinele. Încântaţi de reuşită, soldaţii i-au
mulţumit străinului care, luându-şi haina să plece, i-a mai spus
caporalului:
- Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată!
- Da ?! – zise în batjocură Caporalul. Dar cine eşti dumneata ?
- Sunt Generalul acestei Divizii …
“Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora.”
( Sfântul Ambrozie )