Jurnalul meu

duminică, 23 septembrie 2018

Un muncitor a căzut în patima băuturii. Soţia lui l-a răbdat cât l-a răbdat, până ce a ajuns la limită. S-a dus la duhovnicul ei şi i-a zis: - Mi-au ajuns trei ani de suferinţă, voi pleca la părinţii mei... - Nu te duce, că dacă îl laşi singur o să cadă şi mai tare. Eşti singurul lui sprijin. După alţi trei ani, după multe lacrimi şi multe rugăciuni, soţul ei a început lupta cu patima băuturii. După alţi doi ani, s-a lăsat pentru totdeauna de băutură.

Gândurile cele mai adânci şi cele mai scumpe sunt acelea pentru care regretăm că n-avem lacrimi.

O mare iubire sfârşeşte în extazul morţii,fiindcă de prea mult extaz, a sfârşit viaţa. Extazul e corosiv şi distrugător, fiindcă afectează centrul a tot ce este; el e suprema indiscreţie din iubire. După el nu mai poate fi nimic, fiindcă el sfârşeşte totul. Extazul sfârşeşte şi nesfârşitul morţii. Iubirea mistică este cel mai zdrobitor exemplu. De ce elanurile mistice le succedă un sentiment penibil de neant, o ariditate a conştiinţei? Indiscreţiile ultime ale extazului, imposibilitatea ca extazului să-i mai succeadă ceva în afară de nebunie.După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă nu să prospere, cel puţin să trăiască: sigur e că s-a obişnuit cu noua lui condiţie. Procesul acestei căderi şi al acestei deprinderi se numeşte Istorie.Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură.Eu sunt omul care voi râde în clipa supremă, în faţa neantului absolut, voi râde în agonia finală, în clipa ultimei tristeţi.

Stă sufletul fără iubire

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi ...
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Caci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogita
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Paraganit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe palamizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc. Vasile Voiculescu

N-am auzit-o, parcă, de mult...

O ascult. Năduşala nopţii curge pe geamuri. Plouă-n golurile din ramuri.

Aş voi să găsesc o asemănare Şi caut în zgomote şi murmure, In viori, în naiuri şi ghitare Ecoul ndesluşit şi turbure.

Noaptea s-a-ntunecat cu alte nopţi în fund, Şi din noapte-n noapte, nopţile urzite Cern ploaia cu nisipul mărunt Ca nişte site.

Gândul, ajuns în flacăra lui de ploaie târzie, Se face palid şi descreşte ca o făclie. Fereastra e cernită de un fag De care-atârnă noaptea neagră, toată, ca un steag.

Nu-i şuierul săbiilor ce se ascut Şi-al spadei ciocnite de scut. Nu e bătaia inimii. Nu-i Turnul şi ornicul lui în care timpul colinse.

E parcă sufletul tuturor oştilor învinse.