Jurnalul meu

Colegele de serviciu de la fabrică, simţindu-se jignite de faptul că Mariana nu se uita la telenovele şi nu puteau comenta cu ea ce se întâmpla pe micul ecran, s-au hotărât să sară toate în capul ei. - Auzi, deşteapto, crezi că dacă soţul tău a primit moştenirea aia tu trebuie să fii cu nasul pe sus, nu eşti ca noi? - Ba da, dar mi se pare o pierdere de timp să stai în faţa televizorului fără să vezi nimic care să îţi fie de folos. - Dar ce, faci pe credincioasa? Ce, noi nu mergem la biserică? Şefa de secţie, mai înfiptă, îi spuse: - Eşti mai proastă decât noi. Mariana răspunse cu voce calmă:
- Da, sunt.
Şefa continuă: - Eşti o leneşă. Deşi Mariana era o femeie harnică, nu o contrazise:
- Da, sunt. - Eşti o înfumurată, că nu vrei să fii ca noi.
- Da, sunt. - Eşti o habotnică.
- Da, sunt. Programul de lucru se terminase. Una câte una, femeile se duceau la vestiar. O altă colegă, ca să facă pe deşteapta, îi spuse: - Mariana, eşti o eretică. Mariana tăcu, nu răspunse nimic vreme de câteva clipe. Apoi, cu o voce hotărâtă, răspunse:
- Nu, eretică nu sunt. Doamne fereşte. Şi, spunând acestea, plecă şi ea să se schimbe. În vestiar, o colegă care nu luase parte la mica ceartă o întrebă:
- Spune-mi şi mie, de ce le-ai lăsat să te jignească în toate felurile, dar eretică nu ai suportat să îţi spună?
- Pentru că celelalte jigniri mă ajutau să mă smeresc, să mă lupt cu mândria care zace în mine. Dar, dacă aş fi acceptat să îmi spună eretică, ar fi însemnat că mă lepăd de Dumnezeul pe care Îl mărturiseşte Biserica. Ar fi fost o lepădare de Hristos. Auzind explicaţia, colega s-a mirat de răbdarea Marianei. Şi a rugat-o să o ia şi pe ia duminica la biserică.