miercuri, 18 iulie 2012

Eu sunt omul care voi râde în clipa supremă, în faţa neantului absolut, voi râde în agonia finală, în clipa ultimei tristeţi.

După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă nu să prospere, cel puţin să trăiască: sigur e că s-a obişnuit cu noua lui condiţie. Procesul acestei căderi şi al acestei deprinderi se numeşte Istorie.Oamenii politici ai Antichităţii se înconjurau adesea de filozofi; cei de azi preferă anturajul ziariştilor.Vom astâmpăra vreodată insomnia umbrelor şi adormi-vom cândva întunericul? Neastâmpărul nopţilor, al tuturor nopţilor - prin care respiră mâhnirea şi cazna - a săpat şanţuri în care putrezesc hoiturile amintirii.În ce priveşte goana după chinuri şi înverşunarea în suferinţă, îndrăgostitul gelos e cam singurul care-i poate face concurenţă martirului. Şi, totuşi, în timp ce acesta din urmă e canonizat, celălalt e luat în râs.Nu-i pueril să-mi pese că-mi sabotez neîncetat facultăţile? Şi totuşi, în loc să mă flateze, evidenţa neîmplinirii mele mă demoralizează, mă dărâmă. Oare m-am otrăvit cu clarviziune ca să sfârşesc aici? Târăsc după mine resturi de demnitate ce mă dezonorează.A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai preţuieşti decât tăcerea, este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii. Elogiul tăcerii, la marii singuratici şi la întemeietorii de religii, îşi are o rădăcină mult mai profundă decât îşi închipuiesc oamenii.Este monstruos tot ce e unic şi trezeşte admiraţie, adică uimire, adică amestec de fascinaţie şi de teamă. Un monstru, chiar cumplit, ne atrage în chip tainic, ne urmăreşte, ne obsedează. Monstrul realizează în chip exterior tot ce e mai adânc în noi, este îngroşarea fantastică a calităţilor şi tarelor noastre ascunse. Monstrul este portdrapelul nostru...