miercuri, 4 iulie 2012

Despre răbdare

„Casa sufletului este răbdarea, fiindcă în ea viază sufletul; hrana sufletului este smerenia, căci cu ea se hrăneşte sufletul"39, a grăit sfântul Ilie Ecdicul. întocmai hrănindu-ne cu sfânta hrană a smereniei, putem rămâne în sfânta casă a răbdării; iar când această hrană este neîndestulătoare, sufletul iese din casa răbdării. Ca un vifor îl răpeşte tulburarea, îl poartă unde vrea, îl învârteşte. Precum valurile, se înalţă în el felurite gânduri si simţăminte pătimaşe, îl îneacă în adâncul cugetărilor, visărilor, cuvintelor şi faptelor nechibzuite si păcătoase. Sufletul ajunge într-o stare de slăbănogire, de trândăvie întunecată, adesea se apropie de prăpăstiile deznădejdii ucigătoare şi desăvârşitei netocmiri.
Vrei să rămâi în sfânta casă a răbdării şi să nu mai ieşi de acolo ? Adună-ţi merindea neapărat trebuincioasă pentru aceasta: dobândeşte şi înmulţeşte în tine gândurile şi simţămintele smerite. Acel chip al smereniei care îl pregăteşte pe om pentru răbdarea necazurilor încă dinainte de venirea lor şi îl face în stare să le rabde cu inimă bună după ce vin este numit de către Sfinţii Părinţi defăimare de sine.
Să ne defăimăm pe noi înşine înseamnă să ne învinuim pentru păcătoşenia cea de obşte a tuturor şi pentru păcătoşenia noastră aparte. Făcând aceasta, este bine să ne amintim şi să înşirăm în minte încălcările Legii lui Dumnezeu pe care le-am făptuit, afară de căderile şi poticnirile ce sunt legate de patima curviei, a căror aducere aminte amănunţită nu este iertată de Pa-
rinţi, fiindcă înnoieşte în om simţirea păcatului si îndulcirea de el41'. Defăimarea de sine este lucrare călugărească, este lucrare a minţii, care lucrează împotriva bolnăvicioasei însuşiri a firii noastre căzute care face ca toţi oamenii, chiar şi păcătoşii cei mai învederaţi, să se străduie a face pe drepţii si a-şi dovedi dreptatea cu ajutorul tuturor vicleniilor cu putinţă. Defăimarea de sine este o siluire a firii căzute, la fel ca rugăciunea şi celelalte nevo-inţe călugăreşti, prin care împărăţia Cerurilor se sileşte, şi
Cuvinte ctre cei ce vor s se mântuiasc
prin care silitorii o răpesc pe ea (Mt. XI, 12). Defăimarea de sine are, la începutul îndeletnicirii cu ea, caracterul unui mecanism inconştient, adică este rostită numai de limbă, fără cine ştie ce împreună simţire a inimii, chiar împotriva simţământului acesteia; după aceea, puţin câte puţin, inima începe să se obişnuiască a simţi în potrivire cu cuvintele defăimării de sine; în cele din urmă, defăimarea de sine ajunge să fie rostită din tot sunetul, cu un îmbelşugat simţământ de plâns, să micşoreze înaintea noastră şi să ascundă de noi neajunsurile şi greşelile aproapelui, să ne împace cu toţi oamenii şi cu toate împrejurările, să adune în lucrarea pocăinţei gândurile împrăştiate prin toată lumea, să aducă o rugăciune trezvitoare, plină de străpungere, să însufleţească şi să înarmeze cu o nebiruită putere, răbdarea.
Cu smerite gânduri de defăimare de sine sunt pline toate rugăciunile Bisericii Ortodoxe. Monahii, însă, au o parte din zi pe care o păstrează tocmai pentru defăimarea de sine. Ei se străduie ca prin mijlocirea acesteia să se încredinţeze pe sine că sunt păcătoşi: firea căzută nu vrea să creadă acest lucru, nu vrea să-şi însuşească această cunoştinţă. Pentru toţi monahii îndeobşte este de folos defăimarea de sine; şi pentru noii începători, şi pentru cei sporiţi, şi pentru cei închinoviaţi, si pentru sihastri. Pentru aceştia din urmă, cea mai primejdioasă patimă, care nimiceşte toată lucrarea lor, este semeaţă cugetare41; dimpotrivă, fapta bună de temelie pentru ei, pe care se zidesc şi se ţin toate celelalte, este defăimarea
de sine. Tocmai de aceea Avva isihaştilor din Nitria spunea că cea mai de căpetenie lucrare a lor, după socotinţa lui, era defăimarea de sine42. Ajungând la deplinătatea sa, defăimarea de sine dezrădăcinează pentru totdeauna răutatea din inimă, dezrădăcinând din ea cu desăvârşire viclenia şi făţărnicia, care nu încetează a trăi în inimă atâta vreme cât îndreptăţirea de sine isi află în ea loc. Preacuviosul Pimen cel Mare a spus că urarea vicleniei se cuprinde în a îndreptăţi omul pe aproapele, iar pe sine a se învinui în orice împrejurare43. Această spusă este întemeiată pe cuvintele Mântuitorului. Mântuitorul a numit „făţarnic" pe oricine îşi osân- deşte aproapele (Mt. VII, 5). Prihănindu-se pe sine, sihastrul îi vede sfinţi şi îngeri pe toţi oamenii, iar pe sine se vede păcătosul păcătoşilor si se cufundă, ca într-un adânc, în străpungere neîncetată.
Minunate pilde ale defăimării de sine avem în Tânguirile Preacuviosului Isaia Pustnicul si în al XX-lea cuvânt al Sfântului Isaac Şirul. Sfântul Isaac, a cărui carte cuprinde îndeobşte poveţe pentru sihastri, îşi intitulează astfel cuvântul: „Cuvânt care cuprinde prea-trebuincioasă şi preafolositoare pomenire de toată ziua pentru cel ce se linişteşte în chilia sa si vrea să ia aminte numai la sine". „Un frate oarecare».", spune Sfântul Isaac, „a scris următoarele lucruri, pe care pururea le punea înaintea sa spre pomenire: întru nebunie ai petrecut viaţa ta, om vrednic de tot răul! Măcar de acum păzeşte ceea ce a mai rămas din zilele tale cele aduse jertfă deşertăciunii, lipsite de lucrare bună, îmbogăţite în lucrare rea. Nu întreba nici de această lume, nici de starea ei, nici de monahi, nici de lucrarea lor ce fel este, nici de mulţimea nevoinţei lor, nu îţi fă griji pentru nici un lucru de acest fel. leşit-ai din lume în chip tainic, socotitu-te-ai mort pentru Hristos; de acum nu mai via pentru lume, nici pentru ceea ce este al lumii, ca să te întâmpine odihna şi să fii viu în Hristos. Fii gata să porţi toată ocara, toată dosădirea si defăimarea şi dojana din partea tuturor.. Primeşte toate acestea cu bucu-
rie, ca unul ce este cu adevărat vrednic de ele. Suferă, mulţumind lui
Sfântul Ignatie Briancianinov
Dumnezeu, toată durerea, tot necazul şi nevoia venite de la demoni, a căror voie ai împlinit-o. Cu bărbăţie rabdă toată strâmtorarea şi amărăciunea pricinuite de fire. Cu nădejde în Dumnezeu poartă lipsa celor trebuincioase trupului, care se vor preface în gunoi curând. Toate acestea primeste-le cu bună voie, nădăjduind în Dumnezeu, fără a aştepta izbăvire, nici mângâiere, de la altcineva. Aruncă spre Domnul grija ta (Ps. LIV, 25) şi în toate ispitirile tale osândeşte-te pe tine însuţi ca fiind pricina lor. De nimic să nu te sminteşti şi nu mustra pe nimeni din cei care te necăjesc, că ai gustat din pomul cel oprit si ai dobândit feluri de patimi. Cu bucurie primeşte amărăciunile acestea; fie ca ele să să te scuture puţin, ca să te bucuri mai pe urmă. Vai ţie si slavei tale puturoase! Sufletul tău cel plin de tot păcatul 1-ai lăsat fără îngrijire, neosândit, iar pe alţii i-ai osândit cu cuvântul şi cu gândul. Lasă această hrană porcească, din care te-ai înfruptat până azi. Ce ai tu cu oamenii, necuratule! Cum nu te ruşinezi că trăieşti cu dânşii împreună, având viaţă dobitocească ! Dacă vei lua aminte la toate acestea şi le vei păzi, poate că te vei mântui, cu ajutorul lui Dumnezeu; iar dacă nu, te vei duce în latura cea întunecoasă, în locaşurile dracilor, a căror voie ai plinit-o cu toată neruşinarea. Iată, ţi-am dat mărturie despre toate acestea. Dacă Dumnezeu, după dreptate, i-ar porni împotriva ta pe oameni ca să îţi răsplătească pentru toate ocările si defăimarea pe care le-ai gândit şi le-ai rostit împotriva lor, întreaga omenire ar trebui să se scoale împotriva ta. Deci, încetează de acum (să faci ceea ce făceai înainte) şi rabdă răsplătirile îngăduite să vină asupra ta. Toate acestea şi le amintea fratele în fiecare zi ca să fie în stare a răbda, mulţumind lui Dumnezeu şi folosindu-se sufleteşte, ispitirile şi necazurile, atunci când veneau asupra lui. Să răbdăm şi noi cu recunoştinţă ceea ce Dumnezeu îngăduie să vină peste noi, şi să primim folos prin harul Iu- bitorului de oameni Dumnezeu". Defăimarea de sine
are acea însuşire aparte, prea folositoare şi tainică de a «duce în amintire şi păcatele pe care le uitasem cu desăvârşire sau pe care nu le luasem deloc în seamă.
îndeletnicirea cu defăimarea de sine face ca aceasta r-a devină un obicei. Atunci când pe cel ce a dobândit acest obicei îl loveşte vreun necaz oarecare, îndată prinde a lucra în el obiceiul, şi necazul este primit ca un lucru meritat. „Ce mai mare pricină a oricărei tulburări", spune Preacuviosul Avvă Dorotei, „dacă cercetăm cu deadinsul, este faptul că nu ne defăimăm pe noi înşine. Din aceasta nu ne aflăm niciodată odihna, din aceasta ni se pricinuieşte toată tulburarea şi scârba. Aşadar, nu este de mirare că auzim de la toţi sfinţii: nu este alt drum decât acesta. Nu vedem ca vreunul dintre sfinţi să fi aflat odihnă mergând pe altă cale! Iar noi vrem să avem odihnă si să ţinem calea cea dreaptă fără a voi vreodată să ne defăimăm pe noi înşine. Adevărat zic, că de ar face cineva mii de bunătăţi, dar nu va ţine drumul acesta, niciodată nu va scăpa de întristare, nici nu se va putea păzi să nu scârbească pe altul, prăpădind prin aceasta toate ostenelile sale. Dimpotrivă, cel ce se defăima pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel şi liniştit. Cel ce se defăima pe sine, precum a zis şi Avva Pimen, orice i s-ar întâmpla, sau pagubă, sau necinstire, sau oarecare scârbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, nicicând nu se tulbură. Oare este ceva mai lipsit de grijă decât această stare ? Dar poate va să zică cineva: „Cum voi putea să mă defaim pe mine însumi când mă mâhneşte vreun frate, dacă cercetându-mă aflu că nu i-am dat nici o pricină pentru aceasta ?" Adevărul vă zic, că de se va ispiti cineva cu de- amănuntul şi cu frică de Dumnezeu, va afla că în tot chipul i-a dat pricină
Cuvinte ctre cei ce vor s se mântuiasc
cu lucrul sau cu cuvântul sau într-un alt chip oarecare. Iar dacă i se va părea, cum spune, că în vremea de faţă cu nimic nu 1-a mâhnit, atunci altă dată 1-a scârbit pe acesta sau pe alt frate în aceeaşi privinţă sau într- alta, si trebuie să pătimească pentru aceasta, ori pentru vreun alt păcat, precum adeseori se întâmplă. Aşa este ! De se va
cerceta cineva cu frică de Dumnezeu, precum am zis, si va ispiti conştiinţa sa, se va afla vinovat în tot chipul".44 Minunat lucru ! începând să ne defăimăm pe noi înşine în chip mecanic, silit, sfârşim prin a ajunge la o defăimare de sine atât de convingătoare si care lucrează asupra noastră într-un chip atât de puternic, încât cu ajutorul ei răbdăm nu doar necazurile obişnuite, ci si nenorocirile cele mai mari. Ispitele nu mai au aceeaşi putere asupra celui care sporeşte, ci, după măsura sporirii, se fac mai uşoare, chiar de ar fi mai grele în sine. După măsura sporirii, sufletul se întăreşte şi primeşte puterea de a suferi cu răbdare ceea ce i se întâmplă45. Puterea aceasta o dă, ca o mâncare deosebit de hrănitoare, smerenia adâncită în suflet, şi ea este tocmai răbdarea.
Credinţa neîndoită în Pronia lui Dumnezeu întăreşte pe om întru răbdare şi ajută defăimării de sine. Au doară nu se vând două păsări pentru un ban ? - a grăit Domnul către ucenicii Săi - si nici una dintr-însele nu cade pe pământ fără de Tatăl vostru. Iar vouă şi perii capului vă sunt număraţi. Pentru aceea, nu vă temeţi (Mt. X, 29-31). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul lumii a zugrăvit neadormita grijă pe care o poartă Dumnezeu, şi pe care poate să o poarte numai Atotputernicul şi Pretutindenea-Fiito-rul Dumnezeu, robilor şi slujitorilor Săi. Prin această purtare de grijă a lui Dumnezeu suntem izbăviţi de toată grija şi frica lasă pentru noi înşine pe care ni le insuflă necredinţa. Să ne smerim, dar, sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să ne înalţe pe noi la timpul cuvenit, toată grija noastră aruncând spre Dânsul, că Acela se grijeste pentru noi (l Pt. V, 6-7). Când ne lovesc necazuri, Dumnezeu vede asta. Acest lucru se săvârşeşte nu numai cu îngăduinţa Lui, ci şi prin atotsfânta Lui purtare de grijă pentru noi. El îngăduie să fim chinuiţi o vreme pentru păcatele noastre ca să ne izbăvească de chinurile veşnice. Adeseori se întâmplă ca un păcat tainic şi greu pe care 1-am făcut să rămână necunoscut oamenilor, nepedepsit, acoperit de milostivirea lui Dumnezeu; în acelaşi timp sau după ce se scurge câtva timp, suntem
siliţi să pătimim întrucâtva, ca urmare a clevetirilor sau -icanelor, fiind pasămite nevinovaţi. Conştiinţa ne spune că pătimim pentru păcatul nostru cel tăinuit! Milostivirea lui Dumnezeu, ce a acoperit acest păcat, ne dă mijlocul de a ne încununa cu cununa pătimitorilor nevinovaţi pentru răbdarea clevetirilor, si totodată de a ne curăţa de pedeapsa pentru păcatul cel tăinuit. Desluşind acest fapt, să proslăvim preasfânta Pronie a lui Dumnezeu si să ne smerim înaintea ei.
O pildă grăitoare de osândire si defăimare de sine unite cu slavoslovirea dreptelor si multmilostivelor judecăţi ale lui Dumnezeu, au dat Sfinţii Trei Tineri iudei ce se aflau în robia şi în cuptorul babilonienilor. Binecu-rântat eşti, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, grăiau ei, ;i lăudat si proslăvit este numele Tău în veci: că Drept eşti intru toate câte ai făcut nouă, si toate lucrurile Tale sunt adevărate, si drepte căile Tale, si toate judecăţile Tale adevărate; ~i judecăţi adevărate ai făcut după toate cele ce ai adus
.'isupra noastră si asupra cetăţii cele sfinte a părinţilor noştri, Ierusalimul: că întru adevăr si judecată ai adus acestea'toate isupra noastră pentru păcatele noastre; că am păcătuit si am ticut fărădelege, depărtându-ne de la tine, si am greşit întru toate (Cântarea celor trei tineri, 2-6). Sfinţii Tineri, care
Sfântul Ignatie Briancianinov
pentru credinţa lor cea adevărată faţă de Dumnezeu au fost aruncaţi în cuptorul încins, nearzând, ci petrecând in el ca într-o cămară de răcoare, recunoşteau si mărturiseau că păcătuiseră împreună cu cei de un neam cu slavoslovii si acestei mărturisiri să rugăm pe Dumnezeu ca să ne miluiască. Sfânta Scriptură dă mărturie că robilor lui Dumnezeu, care umblă în calea poruncilor Dumnezeieşti, li se trimit necazuri deosebite în ajutorul lucrării lor, precum a spus si Mântuitorul lumii, că Tatăl Ceresc toată viţa care aduce roadă o curăţeste ca mai multă roadă să aducă (In. XV, 2). Aceste necazuri curăţi-toare se numesc îngăduinţe sau judecăţi ale lui Dumnezeu; despre ele cânta sfântul David: Judecăţile Domnului adevărate, îndreptate dimpreună (Ps. XVIII, 10). Judecăţile Tale mă învaţă! Să recunosc si să mă încredinţez că tot ce se întâmplă cu mine se întâmplă din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, din voia Dumnezeului meu! Atunci voi cunoaşte şi că judecăţile Tale vor ajuta mie în neputincioasa şi neîndestulătoarea mea încercare de a plăcea lui Dumnezeu (Ps. CXVIII, 108,175).
Ca pildă a felului în care judecăţile Dumnezeieşti ajută robilor lui Dumnezeu care doresc a bineplăcea Lui, a felului în care acestea îi înalţă la acea sfântă lucrare pe care nicicum n-ar fi atins-o fără ajutorul judecăţilor dumnezeieşti, vom înfăţişa cele întâmplate cu dregătorul constantinopolitan Xenofont, cu soţia lui si cu cei doi fii ai lor. Bogatul şi vestitul Xenofont ducea viaţa cea mai evlavioasă cu putinţă, pe care blagocestia cea de obşte a creştinilor acelei vremi o făcea în mijlocul lumii şi care acum nu poate fi trăită decât în îndepărtare de lume. El dorea ca cei doi fii ai săi să fie moştenitori si ai averii, şi ai rangului său de la curtea împărătească, şi ai evlaviei sale. Pe atunci se bucura de mare faimă şcoala din Viritul Siriei (Beirutul de astăzi). Xenofont i-a trimis acolo pe fiii săi ca să înveţe înţelepciunea veacului acestuia. De la Constantinopol la Virit se ajunge pe mare. Odată, băieţii se întorceau la scoală după ce îl cercetaseră pe tatăl lor, ce fusese lovit de o boală primejdioasă. Fără de veste s-a stârnit o furtună foarte puternică pe Marea Mediterană, corabia s-a sfărâmat şi tinerii au fost aruncaţi de valuri fiecare în alt loc al ţărmului Palestinei, în această nevoie aflându-se,
fiii lui Xenofont, fiind hrăniţi din pruncie cu gânduri si năzuinţe evlavioase, au recunoscut în necazul ce îi lovise chemarea lui Dumnezeu la viaţa monahală si, parcă s-ar fi înţeles între ei, au intrat în câte o mănăstire palestiniană. După scurgerea unui răstimp însemnat, Xenofont a aflat că acea corabie cu care călătoreau fiii săi a fost sfărâmată de furtună si că toţi câţi se aflau pe corabie pieriseră fără veste. Adânc îndurerat, tatăl s-a pus pe rugăciune; după o priveghere de toată noaptea in cămara sa, a primit dumnezeiască descoperire că pe fiii lui îi adumbreşte deosebită milă si har de la Dumnezeu, înţelegând din asta că ei primiseră monahismul şi ştiind că în Palestina, de ale cărei ţărmuri se sfărâmase corabia, se afla mulţime multă de mănăstiri, Xenofont a plecat cu soţia sa la Ierusalim; acolo a văzut pe fiii săi si nu s-a mai întors în Constantinopol. Din Ierusalim a trimis porunci cu privire la averea sa, care a fost vândută: banii dobândiţi au fost împărţiţi mănăstirilor, bisericilor şi săracilor. Xenofont şi Măria (aşa se numea soaţa lui) au urmat pildei fiilor, loan şi Arcadie, şi au intrat în monahism, în care au atins cu toţii, părinţi şi copii, mare sporire duhovnicească46. Nicicum nu s-ar fi învrednicit de acest lucru dacă ar fi rămas în viaţa mire-nească, oricât de evlavioasă ar fi fost ea. Dumnezeu, prevăzând sporirea lor, i-a adus la ea prin negrăitele Sale judecăţi. Calea judecăţilor dumnezeieşti este amară, precum dă mărturie sfântul Apostol: Pe cine iubeşte Domnul ceartă, şi bate pe tot fiul pe care îl primeşte (Evr.
Cuvinte ctre cei ce vor s se mântuiasc
XII, 6). Urmările judecăţilor lui Dumnezeu sunt dorite, nepreţuite. Din vieţile multor aleşi ai lui Dumnezeu ne încredinţăm că Dumnezeu trimite în ajutorul bunei lucrări a robilor Săi necazuri, îi curăţeşte prin ele şi de- săvârşeşte lucrarea lor. Singură lucrarea proprie a omului este neîndestulătoare, precum bagă de seamă Sfântul Simeon Noul Teolog.
„Aurul", spune el, „acoperit de cocleală nu poate să se cureţe şi să-şi recapete strălucirea lui cea firească altminteri, decât fiind băgat în foc si bătut bine cu ciocanele. La fel se întâmplă şi cu sufle-
tul: dacă s-a pângărit cu cocleala păcatului si s-a netreb-nicit cu totul, nu poate să se cureţe si să-si recapete frumuseţea dintâi dacă nu va trece prin multe ispite si nu va intra în cuptorul necazurilor. Acest lucru este arătat si prin spusele Domnului nostru: Vinde-ţi averile tale, si ia crucea ta, şi urmează Mie (Mt. XIX, 21; Mc. X, 21). Prin cruce se înţeleg aici ispitele si necazurile. A împărţi toată averea ta fără a te nevoi bărbăteste, totodată, împotriva ispitelor si necazurilor care ţi se întâmplă, este, după părerea mea, semnul unui suflet nepăsător, care nu ştie folosul său: fiindcă numai din lepădarea averilor si lucrurilor nimic nu dobândesc cei ce le leapădă, dacă nu vor răbda până la sfârşit în ispite si necazuri, pentru Dumnezeu. Hristos n-a zis: întru lepădarea lucrurilor voastre, ci: întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. Este învederat că împărţirea averilor si fuga de lume este un lucru vrednic de laudă si folositor; însă el singur, în sine, fără răbdarea ispitelor, nu poate să îl facă pe om desăvârşit după Dumnezeu... Cel ce şi-a împărţit averea nevoiaşilor şi s-a îndepărtat de lume şi de cele materialnice se trufeste cu mare desfătare în conştiinţa sa pentru nădejdea răsplătirii, şi uneori răsplata este furată de slava deşartă. Iar cel care, după ce şi-a împărţit avutul la săraci, rabdă întristările cu recunoştinţă în suflet şi vieţuieşte în mijlocul necazurilor, acela gustă toată amărăciunea şi osteneala dureroasă, şi plata lui rămâne nefurată; îl aşteaptă mare răsplătire pentru aceasta si în veacul de acum, şi în cel care va să vie, ca pe un următor al pătimirilor lui Hristos, ca pe unul care a pătimit dimpreună cu Dânsul în zilele ispitelor şi necazurilor. Drept aceea, rogu-vă, fraţilor în Hristos, să pătimim după cuvântul Domnului Dum- nezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos; precum ne-am lepădat de lume şi de iot ce este al lumii, aşa să şi trecem prin poarta cea strâmtă (Le. XIII, 24), ce se cuprinde în tăierea cugetării şi voii noastre trupeşti, în fuga de ele; că fără a muri trupului, poftelor şi voii lui, nu este cu putinţă a primi mângâiere, izbăvire de pa-
timi si slobozenia ce se arată în noi din mângâierea pricinuită de Sfântul Duh"47. Pentru ce nu voim să ne supunem necazurilor pe care Dumnezeiasca Pronie le îngăduie să vină asupra noastră spre mântuirea sufletelor noastre ? Pentru că asupra noastră domnesc iubirea de desfătări şi slava deşartă: din insuflarea celei dintâi nu vrem să ne strâmtorăm trupul; din insuflarea celei de-a doua preţuim părerea omenească. Amândouă aceste patimi sunt călcate prin credinţa vie, întrucât lucrează în virtutea necredinţei. La întrebarea Preacu-viosului Avvă Dorotei: „Ce să fac ? Mă tem de ruşinea necinstirilor", Sfântul loan Proorocul a răspuns: „A nu răbda necinstirile este un lucru care ţine de necredinţă. Frate! lisus S-a făcut om si a răbdat necinstiri; oare tu eşti mai mare decât lisus ? Aceasta este necredinţă si înşelare drăcească. Cine spune că pofteşte smerenie, dar necinstirile nu le rabdă, acela nu poate dobândi smerenie. Iată, ai auzit învăţătura cea adevărată; nu o trece cu vederea - altminteri te va trece si pe tine cu vederea lucrul. Cu privire la ruşine: aducându-ţi aminte de rusinarea înaintea întregii lumi pe care o vor suferi păcătoşii la judeţul
Sfântul Ignatie Briancianinov
Domnului, întru nimic vei socoti ruşinea cea vremelnică"48, îndeobşte, pomenirea faptului că Dumnezeu este Pretutindenea-Fiitor şi Atotputernic opreşte inima de la această clătinare în care se străduiesc s-o aducă gândurile necredinţei, spri-iinindu-se pe slava deşartă si pe nepotrivita dragoste faţă de trup. Grăit-a Sfântul Prooroc David: Mai nainte am văzut pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin. Pentru aceasta s-a veselit inima mea si s-a bucurat limba mea; si încă si trupul meu se va sălăşlui spre nădejde (Ps. XV, 8-9). S-a veselit inima mea de lucrarea credinţei şi smereniei! Cuvintele slavoslovirii Iui Dumnezeu si defăimării de sine aduc bucurie gurii si limbii mele ! însuşi trupul meu simte puterea nestri-căciunii, care intră şi se revarsă în el din simţirile inimii înfrânte şi smerite, care a fost şi este mângâiată de Dumnezeu!
Dacă nici o ispită nu poate să se atingă de om fără voia lui Dumnezeu, înseamnă că plângerile, cârtirea, amărăciunea, îndreptăţirea de sine, învinuirea aproapelui şi a împrejurărilor sunt mişcări ale sufletului îm- potriva voii lui Dumnezeu, sunt încercări de împotrivire faţă de Dumnezeu49. Să ne înfricoşăm de această nenorocire ! Cugetând la orice necaz al nostru, să nu întârziem mult în această cugetare, ca nu cumva să ne abată pe nebăgate de seamă de la smerita cugetare în îndreptăţirea de sine pe faţă sau într-ascuns, într-o stare potrivnică purtării de grijă pentru noi a lui Dumnezeu. Fără a ne încrede neputinţei noastre, să ne luăm într- ajutor arma sigură a defăimării de sine! Pe două cruci, lângă^Mântuitorul, au fost răstigniţi doi tâlhari. Unul din ei îl vorbea de rău şi îl hulea pe Domnul; celălalt s-a recunoscut pe sine vrednic de munci pentru fărădelegile sale, iar pe Domnul - pătimitor nevinovat. Fără de veste, osândirea de sine i-a deschis ochii sufletului şi a văzut în pătimitorul nevinovat pe Dumnezeu Cel Atotsfânt pătimind pentru omenire. Acest lucru nu îl văzuseră nici cărturarii, nici preoţii, nici arhiereii iudeilor, în ciuda faptului că stăteau culcaţi pe Legea lui Dumnezeu50 şi cu osârdie o învăţau după literă. Tâlharul se face cuvântător de Dumnezeu, şi înaintea feţei tuturor celor care se socoteau înţelepţi şi puternici şi îl batjocoreau pe Domnul, îl mărturiseşte, călcând prin sfânta sa părere părerea cea greşită a celor înţelepţi în ochii lor şi puternici în gândurile lor. Pe tâlharul-huli-tor, păcatul hulirii lui Dumnezeu, mai greu decât toate celelalte păcate, 1-a aruncat în iad, îndoite munci veşnice aducându-i. Pe tâlharul care prin mijlocirea nefăţarnicei defăimări de sine a ajuns la adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, mărturisirea Răscumpărătorului, proprie şi cu putinţă numai celor smeriţi, 1-a băgat în rai. Aceeaşi cruce la amândoi tâlharii! Gândurile, simţămintele, cuvintele lor opuse le-au atras sorţi opuse. Cu bun temei pot sluji acest doi tâlhari drept chip al întregii omeniri51: fiecare om ce şi-a pierdut viaţa cum
nu trebuie, în chip potrivnic faţă de menirea dată lui de către Dumnezeu, spre paguba mântuirii sale si a fericirii sale în veşnicie, este faţă de sine şi hoţ, şi tâlhar, şi ucigaş. Acestui răufăcător i se trimite o cruce, ca ultim mijloc de mântuire, pentru ca răufăcătorul, mărturisind fărădelegile sale şi recunoscându-se vrednic de munci, să apuce mântuirea dăruită lui de către Dumnezeu. Spre a-i uşura pătimirile şi a-i aduce mângâieri duhovniceşti, în timp ce este răstignit şi petrece pe cruce, în apropierea omului răstignit e răstignit si spânzurat pe lemn Dumnezeu întrupat. Cel ce cârteşte se plânge, este nemulţumit de necazurile sale, leapădă de tot mântuirea sa, nerecunoscându-L şi nemărturisindu-L pe Mântuitorul, e aruncat în iad, în muncile cele veşnice si lipsite de roadă, ca unul ce s-a înstrăinat, s-a lepădat cu desăvârşire de Dumnezeu. Dimpotrivă, cel ce
Cuvinte ctre cei ce vor s se mântuiasc
descoperă prin mijlocirea defăimării de sine păcătoşenia sa, care se recunoaşte vrednic de muncile cele vremelnice şi veşnice, intră puţin câte puţin, prin defăimarea de sine, în cunoaşterea lucrătoare şi vie a Răs- cumpărătorului, care e viaţa veşnică (In. XVII, 3). Celui răstignit pe cruce din voia lui Dumnezeu, care slavoslo-veşte pe Dumnezeu de pe crucea sa, i se deschide taina crucii si, o dată cu această taină, taina răscumpărării omului de către Dumnezeul-Om. Acesta este rodul defăimării de sine. Faţă de atotputernica şi atotsfânta voie a lui Dumnezeu nu pot fi în om alte simţăminte potrivite afară de o nemărginită evlavie şi o tot atât de ne- mărginită supunere. Din aceste simţăminte, atunci când ele se fac moştenire a omului, se alcătuieşte răbdarea.
Domnul nostru lisus Hristos, împăratul cerului şi al pământului, venind pentru mântuirea neamului omenesc cu dovezi de netăgăduit ale Dumnezeirii Sale, cu stăpânire fără margini asupra întregii făpturi văzute si nevăzute, nu doar că nu a fost primit de oameni cu slava şi cinstea ce I se cuveneau, ci a fost întâmpinat de ură, de bănuială, de uneltiri ucigaşe; în toată vremea pribegiei sale pământeşti a fost urmărit de clevetire, defăimare, de vicle'nie; în cele din urmă, a fost prins ca un făcător de rele în vremea rugăciunii Sale de noapte, a fost legat, târât cu sila, a fost dus înaintea unor judecători care dinainte de judecată se hotărâseră pentru ucidere, a fost supus batjocurii, loviturilor, scuipărilor, feluritelor chinuri, morţii pe cruce - moartea de ocară a celor nelegiuiţi. Tăcut si nemişcat stă blândul miel înaintea celor ce îl tund; aşa stătea si Domnul înaintea judecătorilor Lui fără de Dumnezeu şi ucigaşilor lipsiţi de omenie, printr-o dumnezeiască tăcere răspunzând obraznicelor întrebări, clevetiri si batjocuri. Osândirea de sine şi prihănirea de sine nu-i erau proprii Lui, Care nu avea nici o părtăşie cu păcatul; prin tăcere şi-a ascuns dreptatea Sa cea Dumnezeiască, pentru ca noi, lepădându-ne prin osândire de sine şi defăimare de sine de măsluita şi păruta noastră dreptate, să ne putem face părtaşi ai dreptăţii Lui atotsfinte si atotdesă-vârşite. Nici dreptatea firii căzute, nici dreptatea Legii lui Moisi nu au putut să ne ducă la veşnica fericire pierdută; ne duc în ea dreptatea Evangheliei şi crucea. Nu este nimeni desăvârşit printre oameni în privinţa virtuţilor omeneşti; la desăvârşirea creştină duce crucea lui Hristos si pecetluieşte această desăvârşire dăruită de Duhul Sfânt. Smerenia L-a înălţat pe Domnul pe cruce, şi pe ucenicii lui Hristos smerenia îi înalţă pe cruce, care este sfânta răbdare, care e nepătrunsă pentru minţile trupeşti, aşa cum nepătrunsă a fost tăcerea lui lisus pentru Irod, pentru Pilat din Pont si pentru arhiereii iudei. Să II rugăm pe Domnul ca să ne descopere taina şi să ne dăruiască dragostea crucii Sale, ca să ne învrednicească să răbdăm în chipul cuvenit toate necazurile pe care atotbuna Pronie a lui Dumnezeu le îngăduie să vină asupra noastră în vremelnicie spre mântuirea noastră şi fericirea în veşnicie. Domnul ne-a făgăduit: Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Mt. XXIV, 13). Amin.