duminică, 15 ianuarie 2012

Aşa cum se întîmplă în iubire, aşa e şi cu divinul: separaţi la suprafaţă, însă în adîncuri cei doi devin unul.

Şi povesteşte o istorioară, cum că la un calugar vine un om care îi cere să îi arate calea către divin, să îi spună cum să ajungă la Dumnezeu.

Calugarul îl întreabă mai întîi dacă a iubit vreodată, însă omul nu era interesat de aceasta: era celibatar, evita femeile, închidea ochii să nu le vadă.

Însă calugarul a insistat ca el să găsească în trecutul său o licărire de iubire în inimă, chiar şi una mică. Omului i se părea că îi vorbeşte de lucruri lumeşti, pe cînd el venise să înveţe cum să se roage, venise să fie îndrumat spre divin.

Calugarul s-a întristat atunci auzind acestea şi îi spuse că nu îl poate ajuta. Dacă nu a trăit experienţa iubirii, nu are cum să aibă experienţa rugăciunii. Îl trimise aşadar mai întîi în lume, să iubească, să se îmbogăţească prin iubire şi abia apoi să se întoarcă la el. Pentru că numai cel care iubeşte poate să înţeleagă ce e rugăciunea. Dacă nu cunoşti prin experienţă ceva logic, nu poţi să înţelegi. Iar iubirea este rugăciunea pe care natura o oferă uşor.

Rugăciunea e iubire, dar care nu se oferă aşa uşor, e atinsă abia după ce ajungi în vîrfurile mai înalte ale totalităţii.