sâmbătă, 24 decembrie 2011

  • Mă scuzaţi, domnişoară, vi s-a deschis sufletul. Sper că nu vă lipseşte nimic, verificaţi, vă rog, în îngrămădeala din tramvaiul care ne duce la moarte nu ştii niciodată dacă nu s-a strecurat vreun hoţ... fură, stimată domnişoară, fură nemernicii... fură zâmbete şi lacrimi preţioase, fură amintiri... fură orice... dar ce nu fură în ziua de azi?!
              Mă scuzaţi, doamnă, vi se vede dantela cuvântului pe sub poalele fustei. Să vă spun drept, am observat de când m-am urcat dar mi-a fost jenă să vă spun, stiţi şi dumneavoastră cum e... ah, nu-i nimic, o să stau eu drept dumneavoastră când vă sugrumaţi din nou inima cu cureaua tăcerii... aşa, e perfect acum, nu se mai vede nimic... decât griul şoriciu al zilei fără istorie.
              Mă scuzaţi, oameni buni, călătoresc printre voi, şleampăt şi fără uniformă, mi-e tulburătoarea sete de viaţă în neorânduială pe trup... şi mă simt deşucheat de fericit când mă uit la feţele voastre, meticulos şi corect încadrate în rame... Mă scuzaţi, cred că am nimerit într-o prăvălie de rame, ori poate într-un pod îmbâcsit... cu pânze vechi... moarte şi vechi...
    Cum, un tramvai?! Vatman! Opreşte, vreau să cobor!